10 Mai a fost Ziua Națională a României

Între 1866-1947 Ziua Națională a României a fost sărbătorită în data de 10 Mai. Mai apoi, între 1948 și 1989 această zi a fost schimbată, de către comuniști, cu ziua de 23 August. Pentru ca, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de Președintele Ion Iliescu, ziua de 1 Decembrie a devenit zi națională și sărbătoare publică în România, până astăzi.
De ce aceste zile naționale deosebite și modul lor diferit de sărbătorire, în cele ce urmează. Declararea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile Rus și Otoman, numit „Războiul Crimeii”, a avut importante consecințe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franța și Anglia. Înfrângerea Țarului a creat perspectiva unui nou echilibru european care permitea abordarea problemei românești ca problemă europeană. Încă din fazele preliminare ale „Congresului de la Paris” din 1856, reprezentantul Franței a abordat problema Unirii celor două Principate. Noul Stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei țariste și ar fi apărat în același timp integritatea Imperiului Otoman.
Când „Congresul de Pace de la Paris” și-a început lucrările, problema românească avea deja anvergură europeană. Reprezentanții Marilor Puteri s-au pronunțat însă în conformitate cu interesele lor. Astfel, Franța a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin; Rusia a susținut-o, doar din dorința dezrobirii concertului european, iar Prusia și Sardinia din rațiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunțat lăsând problema deschisă. Împotriva Unirii au fost, de la început, din motive ușor de înțeles, Poarta și Austria. Prin urmare, la sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două țări. Poarta trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate, a unor Adunări ad-hoc, care urmau să exprime voința românilor în privința Unirii, nici una din puteri neavând dreptul să intervină cu forța armată decât în urma unui acord general între ele. În continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele române rămâneau sub suzeranitatea Porții, dar treceau, totodată, sub garanția colectivă a Puterilor semnatare. Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857.
Pentru prima oară în istoria țării, toate forțele sociale și politice erau chemate să se pronunțe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 octombrie, Adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești au votat Rezoluții asemănătoare, exprimând, unanim, voința lor de Unire. Celelalte dorințe erau neutralitatea, autonomia, prinț străin cu moștenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare din Europa ai cărei moștenitori să fie crescuți în religia Țării, Adunare reprezentativă.
Cităm: Rezoluția în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită, luni 7 octombrie 1857, în a șaptea ședință publică. „Cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale Țării sunt: 1. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulații încheiate cu Înalta Poartă … 2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. 3. Prinț străin cu moștenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei și ai cărei moștenitori să fie crescuți în religia Țării. 4. Neutralitatea pământului Principatelor. 5. Puterea legiuitoare încredințată unei Obști adunări în care să fie reprezentate toate interesele nației. Toate sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris”. Cererile celor două Adunări au fost înaintate reprezentanților puterilor garante întrunite în „Conferința de la Paris” din 10/22 mai – 7/19 august 1858. Fără să țină seama de dorințele formulate în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată. Statul urma a se numi „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, dar cu excepția a două instituții cu adevărat unice – Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație”, cele mai înalte foruri legislative și juridice ambele cu reședința la Focșani, în cele două țări ar trebui să funcționeze domni, adunări și guverne separate. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domni aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească, iar Europa să fie pusă în fața faptului împlinit. De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza a acționat în sensul voinței Adunărilor ad-hoc. În plan internațional, el a declanșat o campanie diplomatică pentru recunoașterea de către Marile Puteri a faptului împlinit la 24 Ianuarie 1859, adică a dublei alegeri și pentru Unirea deplină.
Odată Unirea deplină recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei și vieții lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica România modernă. Respinse de Adunarea electivă, reformele nu puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu ezită să-l înfăptuiască. După ce marile reforme au devenit realitate, acesta a considerat că îi mai rămâne, pentru a pune în practică integral hotărârile Adunărilor din 1857, instalarea prințului străin. În 1865, atât în Cameră, cât și într-o corespondență către Împăratul Napoleon al III-lea, domnitorul Unirii declară că: „Singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se sbate era acordarea unui principe străin ereditar”. În mod deschis, deci, își exprimă ideea renunțării la tron. Are în vedere, faptul că Poarta recunoscuse deplina unire politico-administrativă numai pentru timpul cât trăiește el. De această prevedere restrictivă țin cont și opozanții săi. Așadar, detronarea lui Cuza nu reprezintă o surpriză. Regretabil este modul în care are ea loc. Se formează imediat o Locotenență domnească și un Guvern provizoriu. Prim-ministru și ministru de Externe, în acelașii timp, este desemnat scriitorul și economistul Ion Ghica. Conducătorul noului Guvern propune convocarea urgentă a Parlamentului. Astfel, în aceeași zi, la prânz, „Camera” și „Senatul” se reunește, proclamând ca domnitor al României, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea (1865-1909), care refuză tronul românesc, la 25 februarie 1866, fără a da explicații. Autoritățile de la București nu fac public acest refuz, până nu au garanția unei alte candidaturi care să concretizeze programul unionist din 1857. După mai multe demersuri noul candidat va fi găsit în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Inițiativa cea mai însemnată a autorităților provizorii de la București este aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Plebiscitul începe la 2/14 aprilie 1866. Cu prilejul acestei consultări prealabile, ce se va desfășura timp de șase zile, cetățenii sunt chemați să se pronunțe prin DA sau NU în legătură cu alegerea lui Carol. În ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul este evident: 685.965 de voturi sunt favorabile și numai 224 contrare înscăunării principelui Carol. În continuare, între 21 și 29 aprilie au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă.
Convocați la București, în ziua de 10 mai 1866, noii aleși în forul legislativ al Țării: „proclamă solemn și pentru ultima oară voința nestrămutată a României de a rămâne una și nedespărțită, având în fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”. Această declarație este adoptată cu 109 voturi dintre cele 115 exprimate (nici un vot contra, doar șase abțineri). Pe drumul spre București prințul se oprește la Slatina, Pitești și Golești. Plecarea din Golești spre București are loc în primele ore ale zilei de 10 mai. În apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat, în strigăte de „Ura” de 30.000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu primarul acesteia, Dimitrie Brătianu. Se constituie un nou alai, care străbate „Podul Mogoșoaiei” și urcă pe „dealul Mitropoliei”. În miezul zilei de 10 Mai, după „Te-Deum”, Carol înspțit de Mitropolitul Primat, de trei Locotenenți domnești și de întreg Guvernul, se deplasează la Sala de ședințe a Parlamentului.
În prezența deputaților celor 33 de districte ale țării, președintele Adunării Emanoil Costache Epureanu, îl invită la „tronul princiar ridicat pe tribună”. Pe masa din fața acestui tron, Mitropolitul primat așează Crucea și Evanghelia. Colonelul Nicolae Haralambie citește Jurământul în limba română: „Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului (…) și a domni ca domn constituțional!”. Cu mâna pe Evanghelie Carol rostește tot în limba română: „Jur!” Este interesant răspunsul lui Carol I la cuvântarea președintelui Camerei, la 10 mai 1866: „Ales spontan de națiune Prinț al României, am părăsit fără a ezita patria și familia pentru a răspunde chemării acestui popor care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sfânt am devenit român.
Acceptarea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru aceasta inima mea loială, intenții curate, voința fermă de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea patrie …”.
Astfel, la 10 Mai 1866 și sub aceste auspicii, începe domnia de 48 de ani a lui Carol I, cea mai lungă dintre a tuturor domnitorilor români, bogată în înfăptuiri. Una din marile înfăptuiri ale lui Carol I, în contextul Războiului Ruso-Turc (1877-1878), a fost Proclamarea și Cucerirea Independenței față de Imperiul Otoman.
Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe al României, rostea pe 9 Mai 1877, în Parlament, celebra frază: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. Tot în ziua respectivă, atât în Cameră, cât și în Senat s-a votat o moțiune pentru independență. Abia a doua zi, pe 10 Mai 1877, actul a devenit lege prin semnarea (promulgarea) de către Principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului către Poarta Otomană de 914.000 lei suma fiind direcționată către bugetul apărării. Pe 10 Mai 1877 Armata Română a intrat în luptă cu Semiluna, acoperindu-se de glorie pe câmpurile de luptă de la Grivița și Plevna, și oferind modele de eroism armatei țariste care pierduse inițial bătălia cu Osman Pașa.
Consolidarea poziției internaționale a țării noastre după cucerirea independenței de stat a permis proclamarea României ca Regat. Noua titulatură era în acord cu situația de absolută independență a țării. Regele a declarat că: „România a crezut că este necesară și conform cu întinderea, cu însemnătatea și cu puterea dobândită și manifestată prin acte neîndoielnice … de a se proclama Regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru mărirea țării mele primesc titlul …”. Astfel, în urma unei festivități, la 10 Mai 1881, Carol și soția sa Elisabeta au fost încoronați. Chiar și după Marea Unire de la 1918, Ziua Națională a rămas 10 Mai. Sărbătoarea a supraviețit până în 1947, când pe 30 decembrie, regele Mihai a fost forțat să părăsească tronul.
Odată cu înlăturarea monarhiei, regimul comunist a înlăturat și data de 10 Mai din calendarul românilor, considerând că ziua amintește doar de momentul în care monarhia străină a pus stăpânire peste țară. Noua zi națională a fost stabilită pe data de 23 August. Regele Mihai avea, însă, o legătură directă cu această zi: pe 23 august, regele îl aresta pe Ion Antonescu și a rupt, în același timp, alianța cu Germania nazistă. România se alătură Națiunilor Unite și implicit, Uniunii Sovietice. Noi aveam să aflăm, în anii copilăriei, că 23 august este ziua în care „am întors armele” împotriva naziștilor și ne-am alăturat învingătorilor – adică sovieticilor. Imediat după sfârșitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naționale. Propaganda comunistă l-a înlăturat pe regele Mihai din istoria zilei de 23 august, încă din primii ani, ulterior Ceaușescu nu mai pomenea nici de sovietici. În toți cei 40 de ani de comunism, ziua de 23 august era sărbătorită cu festivități grandioase, cu marșuri și manifestații imense. Participarea nu era opțională. Muncitorii erau scoși din fabrici pentru a defila pe străzile orașelor, purtând pancarte cu mesaje de pace și cu laude la adresa partidului și a conducătorilor comuniști. Puțini se plângeau, era un moment de sărbătoare, unul din puținele pe care oamenii simpli le aveam. După programul oficial, cetățenii își petreceau ziua la astfel de serbări cu mici și bere, profitând de vremea frumoasă, de vară. În ultimii ani ai „epocii Ceaușescu” Ziua Națională aducea spectacole omagiale pe Stadionul 23 August și adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele și instituțiile culturale din România. Paradele și spectacolele nu aveau alt scop decât să întrețină cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. După Revoluția din decembrie 1989, s-a renunțat la celebrarea zilei de 23 august, odată cu răsturnarea regimului comunist.
Dar nu s-a revenit la data de 10 Mai, ci s-a găsit o alta: 1 decembrie – data la care Marea Adunare de la Alba Iulia a proclamat, în 1918, unirea Transilvaniei cu România, creindu-se un singur stat național. Împotriva deciziei sunt încă voci de istorici, care susțin că 1 decembrie nu este în totalitate „Ziua Unirii”, căci aceasta s-a făcut pe etape: I. În Basarabia domnea haosul, după ce bolșevicii preluaseră puterea. Prin urmare deputații basarabeni din Sfatul Țării au cerut ajutorul armatei române. Inițial basarabenii își declaraseră independența față de Rusia, dar nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste și acțiunii naționaliștilor ucrainieni, care militau pentru înființarea unui stat al lor, care să includă și Moldova de la est de Prut. În cele din urmă Sfatul Țării a votat unirea cu România, la 27 Martie 1918. II.
Au urmat bucovinenii. După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbușit și Imperiul Austro-Ungar. La 27 octombrie 1918 s-a întrunit, la Cernăuți Adunarea Națională a Românilor, care a solicitat Unirea cu românii din Transilvania și Ungaria. În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România la 28 noiembrie 1918.
III. După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu Țara, Marea Unire fiind proclamată prin rezoluția de la Alba Iulia, la care au participat 100.000 de oameni.
Prof. Liviu Sabău

One Thought to “10 Mai a fost Ziua Națională a României”

  1. Falsificatorii de istorie la lucru !

    Articol plin de falsuri istorice, Ziua Independentei la romani este 9 Mai, ziua cand parlamentul a proclamat independenta, semnarea actului de rege a doua zi este un act administrativ, de rutina, fara relevanta. Parca ii si vad pe turci tropaind marunt in asteptare, oare semneaza regele proclamatia sau nu ?

Leave a Comment