În luna mai a anului 1916 sosește la București în calitate de „ziarist” baronul Schelking, o figură destul de necunoscută din anturajul premierului rus Boris Strumer. De fapt era spion, un personaj abil ce intră destul de repede în cercurile politice românești. Iată ce notă trimitea baronul la Moscova, după doar câteva luni de activitate în capitala României: La scurt timp de la sosirea mea în București am legat o prietenie foarte intimă cu opoziția. Mă pun la curent cu toate combinațiile politice interne și externe românești. Îmi relatează în mod fidel mersul tratativelor lor cu guvernul Brătianu. Regele este pur și simplu un imbecil. Este fără îndoială și poltron, căci trăiește într-o teamă perpetuă și ridicolă pentru coroana-i regală. Take Ionescu este poate capabil de o acțiune personală eroică, dar cu condiția ca toată lumea să-l admire și să-i exprime admirația. Nicolae Filipescu este prea puțin inteligent. E ridicol și insuportabil cu pretențiile sale de om de stat. Românii din Transilvania alcătuiesc o clasă specială de paraziți patriotici, ei cer necontenit bani. Sigur, nota este exagerată, dar reflectă moravurile politicii dâmbovițene din acea vreme.
Șapte ani mai târziu, Traian Vuia, stabilit la Paris, îi trimitea o scrisoare bunului său prieten, avocatul George Dobrin, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iată ce spunea Traian Vuia în acea epistolă: Situația noastră politică văzută din străinătate este rea de tot. Eu sunt însă optimist în ceea ce privește viitorul mai îndepărtat al țării noastre… România este o țară balcanică, guvernată de incapabili, bărbați fără principii, tembeli, lipsiți de patriotismul cel mai elementar, fără scrupuli… Cugetătorii, care au avut ocaziunea de a studia poporul nostru și moravurile lui, pretind că răul are ca rădăcină faptul că România nu a avut aproape niciodată o tinerime generoasă și din cauza aceasta s-a impregnat în ei convingerea că în țara aceasta democrația nu se va putea întrupa decât foarte greu, unii mergând până la afirmarea că nu se va întrupa niciodată. Am rezistat ungurilor pentru că am luptat cu toții sub un drapel unic pe care era scris Idealul Național. Grație acestei uniri am triumfat. Iar acum dăm spectacolul unui popor dezbinat. Să-și facă toți bărbații politici examenul conștiinței, să revină la tradițiunea veche, să se inspire de principiul vecinic în putere al bărbaților de stat adevărați – veritatem colere, patriam diligere (cultivă adevărul și iubește-ți patria). Dacă nu sunt în stare a face acest examen sincer și cu pocăința omului care dorește să se îndrepte, vom asista la falimentul moral al intelectualității. Prin democrație ciocoiască sau fanariotă, putem pierde încrederea poporului. Să ținem cont de faptul că poporul nostru așteaptă asanarea tuturor relelor de la Partidul Național, încarnat în mintea lui în persoana și înțelepciunea lui Maniu. Să nu ne jucăm în cărți această încredere, pentru că pierderea jocului înseamnă căderea conducerii din mâinile intelectualilor.
Două mostre de text ce mă fac să cred că nu s-a schimbat aproape nimic în o sută de ani. De ce? Fiindcă nu avem clasă politică. Nici acum și nici atunci. Sau avem o pseudo-clasă politică, coruptă, o extensie a diferitelor grupări securisto-comunistoide. O șleahtă pusă pe căpătuială, distrugere și risipă fără măsură.
Istoria adevărată nu se naște neapărat ca o istorie a evenimentelor. Când privești retrospectiv istoria la scara a câtorva vieți sau a faptelor istorice imediate, îți vine să râzi. Ce-a fost acum un secol, și ce e acum. Iar „patriotismul marilor oameni din istorie” mă duce cu gândul la un ridicol judecat în micul lor context.
Daniel Mureșan