Toamna plecărilor

 Aeroportul “Henri Coandă”, într-o zi de sfârșit de octombrie, cu soare blând și miros de toamnă caldă. Lume multă, agitație, zâmbete, chipuri inerte sau ochi în care sclipea, discret, câte o lacrimă. Bagaje și cam tot ceea ce cu siguranță știți că se petrece într-un terminal de plecări din oricare aeroport. La câțiva metri de locul în care stăteam sprijinit de micul meu geamantan, doi părinți și fiica lor se priveau și își prindeau, din când în când, mâinile, zâmbind amar. “Ți-am pus o iconiță, acolo, știi tu. E mică, o poți ține mereu în geantă, mamă!”, i-a spus femeia, fetei.

Îmbrăcați modest, triști, un pic aduși de spate amândoi, părinții fetei care se pregătea pentru un drum lung, aveau un tremur vizibil, ceea ce indica faptul că fata nu pleca pentru câteva zile ori într-o vacanță, departe de casă. Femeia avea ochii în lacrimi și se uita la fata ei ca la o zeitate, așa cum orice mamă își privește copilul, mai ales atunci când știe că acesta ia calea străinătății, pentru totdeauna. Mă gândeam, privindu-i, câți sunt ca ea? Câți vor fi fost ca ea, până acum? Câți vor urma? Ce se întâmplă cu noi, cei care rămânem acasă pentru că nu am avut sau nu avem curajul să plecăm, nu mai avem vârsta, poate, care să ne dea o șansa reușitei, acolo, printre străini, dar și cu ei, după ce ajung acolo, indiferent unde dar… departe? De ce am ajuns, dintr-o țară pe care multe altele din lumea largă o invidiau, una demnă de compasiune, de dispreț chiar, prin faptul că la cârma ei se află, ciclic, oameni care au dus-o și o duc încet dar sigur, către prăpastie? “Fata mamii…”, suspina din când în femeia, privindu-și fata. N-am cum să descriu în cuvinte chipul acestor oameni care nu se puteau obișnui cu gândul că peste doar câteva ore, vor rămâne singuri. Chipul acestor părinți, mii, cu siguranță, prin toate gările și aerogările din țară, sunt expresia neputinței, a resemnării, a durerii pe care fiecare părinte, frate, soț sau aparținător, le simte atunci când cineva drag pleacă la muncă pentru o perioadă lungă ori definitiv, pentru a trăi într-o altă țară. Femeia abia își ținea mâinile locului, pentru că în permanență era tentată să o mângâie pe fată, să-i ia mâna în palmele ei sau să-i mai aranjeze puțin haina cu care era îmbrăcată.

Nu mă îndoiesc că fata se va descurca acolo unde a ajuns deja,  însă mă întreb de ce aici la noi, a doua țară din lume după Siria ca număr de cetățeni care își părăsesc patria plecând încotro văd cu ochii, destinul nostru trebuie să fie mereu același. De ce după un șir de două, trei, poate patru generații de sacrificiu din care iată, și noi facem parte, urmează altele și altele, iar șirul acesta nu se mai termină? Cât și mai ales pentru ce ne tot sacrificăm, timp în care la cârma acestei țări rămân analfabeții sau cei care mormăie și bombăne cinci cuvinte pe minut, la câte un discurs, prefăcându-se că duc această țară către un progres pe care nimeni nu-l vede de 30 de ani încoace. Cât ne vom mai lăsa părinții și bunicii singuri, exact în anii în care au mai mare nevoie de noi, cei ajunși mari, și cât ne vom mai pune viața, cu tot ce cuprinde ea, într-un geamantan, plecând să-i dezvoltăm pe alții, să le oferim lor servicii de calitate, invenții, opere de artă, construcții ori să le alinăm bătrânețile unor seniori pe care nici măcar nu știm cum îi cheamă și alte lucruri pentru care ani de zile noi am învățat, ne-am chinuit prin cămine, chirii și am făcut și noi și ai noștri, sacrificii peste sacrificii.

Ani în care am învățat, am îndurat și lipsuri, așteptând săptămână de săptămână pachetele de acasă, pachete pentru care tot ei, părinții noștri, au făcut eforturi colosale timp de ani la rând. Iar acestea sunt sacrificiile de ordin material. Cele mai grele, mai grave, cele care lasă cele mai dureroase și adânci urme în sufletele copiilor și ale părinților, deopotrivă, sunt sacrificiile sufletești, emoționale, cele de ordin psihic. Dorul, epuizarea,nopțile nedormite, neputința, singurătatea, frustrarea, sentimentul că oricât ai muncit și ai făcut în viață nu a fost suficient pentru a te ține aici, acasă, sunt lucruri pe care nimeni și nimic nu le mai poate repara vreodată. Asta au trăit și cei doi părinți, rătăciți într-un aeroport prea mare pentru cât pot ei duce ori înțelege, un loc de care, cu siguranță, își vor aminti mereu cu lacrimi în ochi, pentru că acolo a fost locul din care șansa lor la o bătrânețe alături de copii și nepoți le-a fost smulsă aici, acasă la ei. Așa cum se întâmplă cu nenumărate alte cupluri de părinți, bunici, cu mame sau tați rămași singuri ori copii care iau drumul străinătății și vor fi mereu cu gândul și cu sufletul către țara lor. Fata s-a îndepărtat încet, întorcându-se de câteva ori către mama și tata care, în cele din urmă, nu și-au mai putut stăpâni lacrimile. Copila lor a dispărut în mulțime iar ei, dezorientați și cu o greutate ce părea că le apasă umerii șubreziți de timp, s-au uitat în stânga, apoi în dreapta, căutând ieșirea.  – Unde… pe unde  mergem?, a întrebat femeia. – Nu știu… i-a răspuns omul de lângă ea, privind undeva, dincolo de ferestrele uriașe ale aerogării.

Alte articole

Leave a Comment