Bătrâne, fii adolescent!

Câţi dintre părinţi nu au au exclamat, cel puţin o dată, privind către copil „ce frumos ar fi dacă ar rămâne mereu micuţ!” Sună frumos, desigur, însă, după ce clipim, ne trezim din secunda de visare şi realizăm că timpul zboară, iar copilul nostru creşte, şi creşte… şi dintr-o dată, din mogâldeaţa care îşi împleticea paşii venind către noi, cu braţele ridicate, avem în faţă un copil… mai mare. Un adolescent care începe, cu paşi parcă prea grăbiţi, să nu mai înţeleagă definiţiile noastre, explicaţiile pe care încercăm să le oferim, teorii de multe ori rigide, incomplete, trunchiate – în accepţiunea lor, învelite în tot felul de concepte menite să încheie discuţia mai rapid şi mai lipsit de complicaţii. Mă refer, în special, la problemele sentimentale şi de sexualitat/sexuale, cele mai grele și mai apăsătoare care apar în mod invariabil în viaţa adolescentului.

Conceptele din vremurile noastre abia dacă se mai regăsesc în ceea ce astăzi trăiesc adolescenţii noştri. Sigur, filmul e acelaşi, ca scenariu, însă regia prezentului are, în adolescenţii de astăzi, diferenţe uriaşe. Copiii noştri întâmpină adolescenţa cu un bagaj de cunoştinţe pe care “noi la vârsta lor” nu l-am avut. Eşti uimit să constaţi cum un copil care nici nu a intrat în pubertate, ştie poate prea multe lucruri legate de sex, de dragoste, de despărţire, de drame. Tehnologia, gadgeturile, reţelele de socializare online la care copii au acces, de multe ori, nefiresc de repede, exemplele altora, filmele şi personajele din industria showbizz vin toate rând pe rând şi se stratifică, se dezvoltă în direcţii nebănuite în personalitatea tinerilor, având un cuvânt decisiv în reacţiile, deciziile şi acţiunile lor.

Tu, ca părinte, trebuie să fii mereu în pas cu timpul copilului, să fii pus la punct, să te dezbraci de concepte învechite, de jena inutilă, de falsa pudoare, pentru că altfel rişti să devii un spectator inert în faţa dramelor adevărate sau a “dramoletelor” prin care copilul tău poate trece la un moment dat. Primele probleme în dragoste sunt şi cele mai dureroase şi de multe ori, cărările lor sunt atât de abrupte, de tăioase, încât, lipsit de înţelegere şi sprijin, copilul poate capitula. Părinţii reprezintă primul şi cel mai desăvârşit model pe care copilul îl va căuta în partener. După „şablonul” mamei sau al tatălui, adolescentul va căuta ca partenerul să fie cât mai apropiat de ceea ce părinţii lui i-au oferit, de personalitatea lor, de dăruirea lor.

Dacă în familie există probleme, tenisuni, violenţe, copilul va căuta cu disperare în partener opusul acestui tablou. Ceea ce adolescenţii nu realizează mereu este faptul că în partenerul sau partenera de care ei se ataşează ori se îndrăgostesc, nu există nicio garanţie pe termen lung, cu atât mai puţin nelimitat, aşa cum el a fost obişnuit să primească un sentiment, o dovadă de afecţiune la superlativ din partea părinţilor. Acestora li se adaugă şi primii paşi în viaţa sexuală, care complică şi mai mult lucrurile. Teama de eşec sau chiar eşecul într-o primă relaţie „adevărată”, teama de a nu fi rănit exact în momentul în care este mai vulnerabil sau, din teama de a nu fi părăsit, dar şi una dintre cele mai mari dezamăgiri – aceea de a nu găsi nicăieri umărul potrivit pe care să verse o lacrimă sau un suspin – reprezintă riscuri care pot duce la drame majore, uneori iremediabile.

Dacă nu ştim, dacă nu am apucat să învăţăm, să vedem, să înţelegem, nu e niciodată târziu ca noi, părinţii, să cerem un sprijin celor care ni-l pot oferi. Pentru a fi pregătiţi la rândul nostru să-l oferim celor mai importante fiinţe din viaţa noastră, copiii. Atunci când tăcerea este mai mare, când pofta de viaţă, de socializare, de joacă, dispar, atunci când nici poftă de mâncare nu mai există, copilul strigă după ajutor. Trebuie să fim capabili să auzim la timp acel „strigăt”, indiferent care este cauza lui. Putem fi şocaţi la auzul unor probleme la care nici nu ne-am fi gândit – indiferent că vorbim de probleme de şcoală, sociale, de sexualitate, de dragoste. Nimic nu trebuie să ne şocheze iar dacă se întâmplă asta, trebuie să ieşim cu calm, fără să ne arătăm disperarea făţiş, din această situaţie.

Nu există nicio problemă pe care un părinte să nu o poată înţelege, nu există nicio faptă, niciun sentiment, nicio modalitate de acţiune „strâmbă” sau nepotrivită atâta timp cât copilul tău rămâne al tău, cu totate sentimente pe care i le porţi dar şi cu stângăciile, eşecurile, greşelile lui mici sau mari sau pur şi simplu cu felul în care el este fericit (exceptând, fireşte, lucrurile grave, nocive, distructive). Dacă un părinte reuşeşte să treacă peste toate piedicile puse de societate, peste definiţiile sterile, subiectele tabu ori exemplele “altora”, acest lucru înseamnă nu doar o victorie asupra unei probleme, ci o izbândă în doi, în trei, o reuşită a părinţilor împreună cu copilul lor, de pe urma căreia toţi vor avea doar de câştigat. Ne întrebăm de ce un străin reuşeşte de multe ori să ne schimbe, într-o secundă, copilul, şi să-l convingă să renunţe la gânduri negre ori gesturi disperate?

Pentru că noi, ca părinţi, nu am vrut sau nu am încercat suficient de mult, zi de zi, să ne apropiem de copil altfel decât am făcut-o, crezând că o facem bine şi mai ales suficient. Cu deschidere, cu răbdare, conectaţi la prezentul lor şi mai puţin la trecutul nostru, provocând chiar discuţii pe care le simţim că plutesc în casă dar nu se pot deschide. Copiii noştri au nevoie să fim în pas cu ei, cu vremurile, cu tehnologia, cu ceea ce astăzi se întâmplă în vieţile lor. Sunt lucruri esenţiale în relaţia adolescent-părinte, pentru care “vremurile” noastre, şcoala şi societatea poate nu ne-au pregătitatât de bine pe cât credem sau au făcut-o în acord cu “adolescențele” din acele timpuri.

Alte articole

Leave a Comment