De peste un mileniu în Sălaj şi de un secol în România (XIV)

(Serialul este varianta redactată şi completată a prelegerii pe tema „De peste un mileniu în Sălaj – Ţara Silvaniei, şi de aproape un secol în România”. Prelegere prezentată pe 21 septembrie 2018,cu ocazia „Zilelor maghiarilor din Sălaj”.)

Premise:

Motivaţia elaborării prelegerii şi a serialului: de a comunica spre concitadinii/concetăţenii noştri – câţi şi cine am fost şi suntem, maghiarii din această parte de ţară. Cum vedem istoria care ne leagă şi evenimentele de acum aproape 100 de ani şi ce a urmat, de când această zonă face parte din România. Cred că de ocazia Centenarului trebuie să vorbim deschis despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor româno-maghiare, maghiaro-române.
Dacă în episoadele anterioare am arătat mai mult din „jumătatea goală” a paharului, de data aceasta să vedem ceva şi din jumătatea plină. Pot să fiu acuzat că până aici am arătat mai mult părţile mai întunecate ale relaţiilor româno-maghiare de după 1918, dar cum am spus de mai multe ori nu e foarte uşor să fii minoritar.

Realizări remarcabile, motive de satisfacţie pentru noi, maghiarii, în perioada de după 1918

Primul motiv de satisfacţie pentru maghiarii din România, din Transilvania şi din Sălaj este că în ultimii 100 de ani, de când trăiesc (trăim) în România, numărul etnicilor maghiari a scăzut, dar a rămas semnificativ de mare. Peste 1,2 milioane în România şi peste 50.000 în judeţul Sălaj la ultimul recensământ din 2011. Ca să avem termeni de comparaţie, în 1977 numărul maghiarilor din România era de peste 1,7 milioane, şi în Sălaj cifra maximă a fost în 1941 de 75.000.
Dacă comparăm evoluţia numărului de evrei şi de germani din România, noi maghiarii stăm foarte bine şi nu am ajuns pe urmele evreilor care au dispărut aproape cu desăvârşire. De la cifra maximă de 756.930 în perioada interbelică la sub 5.000 la ultimul recensământ din 2011. Holocaustul, politica antisemită a diferitelor regimuri – inclusiv în Transilvania de Nord între 1940-1944 – apoi „vânzarea” la propriu şi la figurat a evreilor etc., toate au condus la această scădere dramatică.
Numărul maghiarilor nu a scăzut aşa de drastic precum numărul etnicilor germani din România: de la 745.421 în perioada interbelică, la 36.042 la ultimul recensământ. Se pot găsi explicaţii istorice, demografice sau chiar politice. Eu vă sugerez una singură, care nu este şi nu poate fi dovedită ştiinţific. Noi, adică maghiarii din România, Transilvania şi Sălaj, suntem mai „legaţi” de acest pământ şi de această ţară, contrar tuturor aparenţelor, decât cei care au părăsit aceste zone, de voie sau de nevoie. Şi cel care nu e de acord cu această părere subiectivă, are tot dreptul să mă combată cu argumente istorice, demografice, ştiinţifice, sofisticate, logice etc…
Fără exagerare şi fără să vedem realitatea şi istoria în roz, realizările sunt multiple, ele au fost (şi sunt) posibile în timp ce regimurile din România au fost favorabile, binevoitoare faţă de minorităţi. Au fost asemenea etape atât în perioada interbelică, cât şi în comunism, dar mai ales în perioada postdecembristă.
Să enumerăm punctual câteva, fără a intra în toate detaliile:
– avem şcoli (ori clase, secţii), instituţii, publicaţii, monumente, festivaluri, sărbători etc. ale comunităţii maghiare. Inventarul este mult mai bogat, urmează doar câteva mostre, selectate absolut subiectiv.
– putem sărbătorii nestânjeniţi, chiar cu participarea oficialităţilor, toate aniversările, comemorările sau sărbătorile naţionale (maghiare) sau religioase.
– se pot afişa în spaţiul public însemnele naţionale maghiare, care „deranjează” mai puţin, decât acum 30, 70 sau 90 de ani.
– sunt inscripţii, plăcuţe bilingve, trilingve, care, e drept, uneori sunt „profanate”, dar ele persistă şi rezistă.
– presa în limba maghiară este relativ bogată, variată, uneori primeşte subvenţii de la ambele guverne, este liberă şi nu mai este cenzurată.
– conform legislaţiei din România din 1996, minoritatea maghiară (la fel ca şi celelalte minorităţi din România) studiază propria istorie din manuale realizate pe banii statului, de către autori maghiari. De câţiva ani se organizează chiar olimpiadă naţională la această disciplină – Istoria şi tradiţiile minorităţii maghiare din România -, concurs finanţat de Ministerul Educaţiei, ca şi toate concursurile şcolare „oficiale”.
– utilizarea limbii materne în spaţiul public este reglementată şi permisă în limitele legii, care funcţionează cu unele „scârţâieli”…
– în instituţii de stat (cu excepţia poliţiei, justiţiei, armatei şi serviciilor secrete), este o anumită reprezentare maghiară. Deşi nu chiar ca în Hotărârea de la Alba Iulia, dar există…
Dintre realizări, cum am menționat, selecţia este absolut subiectivă şi nu doresc să plictisesc cititorii, doar să-i informez:
1. În 1974 a apărut la Editura Kriterion din Bucureşti monografia despre arta populară maghiară din Sălaj (Szilágysági magyar népművészet), realizată de trei etnografi şi folclorişti clujeni. Principalele aspecte tratate sunt: locuinţa şi interiorul caselor ţărăneşti, olăritul, sculptura în lemn, cusăturile şi ţesăturile, portul popular cu toţi accesorii. Volumul este completat cu lista furnizorilor de date, cu un dicţionar de termeni specifici, şi de referinţe bibliografice necesare.
2. În 1979, tot la Editura Kriterion, a apărut o culegere de folclor muzical maghiar, realizat de un singur autor, ca urmare a unei munci de teren în satele maghiare din Sălaj, de vreo două decenii. Anterior, Sălajul era prea puţin cunoscut şi cercetat de folclorişti.
3. Un impact şi mai mare a avut volumul de reportaje despre Sălaj, publicat tot la Editura Kriterion de către un reporter care a străbătut întreaga Transilvania: Beke György, Szilágysági hepehupa (în traducere aproximativă: Sălajul, un ţinut deluros).
4. Dacă la nivelul reportajului documentar volumul precedent a pus Sălajul pe harta realismului cotidian, un roman psihologic publicat în 1975, scris de un romancier cu rădăcini din Zalău, a pus punctul pe „i”, dovedind că şi în provincie se pot scrie romane importante. Szilágyi István, Kő hull apadó kútba – roman ce a apărut în traducere românească în 1984: Cad pietre în fântâna seacă.
5. În urma a unei cercetări pe teren din anii 1970, s-a realizat atlasul lingvistic maghiar din Sălaj (în limba maghiară, evident). Coordonatorul cercetării a fost lingvistul originar din Naimon (Sălaj) şi absolvent de liceu la Zalău.
6. În 1999, tot la Editura Kriterion a apărut primul volum din monografia comunităţii maghiare din Sălaj (Szilágysági magyarok), operă a unui colectiv de peste 30 de intelectuali, profesori, cercetători maghiari. Volumul se vrea a fi continuarea sau mai degrabă aducerea la zi a monografiei Sălajului, publicată la începutul secolului trecut de către Petri Mór. După mai bine de un deceniu a apărut şi volumul doi, iar volumul trei este în pregătire, graţie insistenţei şi perseverenţei colegului nostru Kovács Kuruc János.
7. Nu în ultimul rând, în anul 2009 a apărut un volum de culegere şi de selecţie de documente despre Sălaj, realizat de istoricul originar din Zalău, Bálint István János: Örök Szilágy (Eterna Silvania). Volum a fost publicat la Budapesta, dar difuzat şi în Sălaj.
Chiar şi în recentul volum „Sălajul la centenar”, apărut zilele trecute, publică mai mulţi autori maghiari, dar sunt şi autori români, care publică despre maghiari. Deci se poate spune că intenţia de colaborare româno-maghiară nu rămâne doar la nivelul bunelor intenţii, ci merge mai departe până la fapte concrete.
Dar cum s-a spus şi mai sus, sunt instituţii de cultură, formaţii de dansuri, de conservarea tradiţiilor locale, asociaţii, fundaţii, societăţi care sunt puse în slujba culturii maghiare. Aceste entităţi – dar şi primăriile sau bisericile maghiare – organizează comemorări, festivaluri, conferinţe, spectacole dintre care multe depăşesc nivelul local şi au chiar rezonanţă internaţională.
Comunităţile locale, cele laice sau bisericeşti, editează publicaţii, volume, micromonografii, albume şi alte lucrări de istorie locală. La aceste capitole Sălajul, care a fost întotdeauna undeva la periferie, cumva provincial faţă de Budapesta, Cluj, Oradea sau Bucureşti, încearcă să se afirme pe plan cultural, şi pe alocuri mai au şi reuşite, datorită atât autorilor şi creatorilor români şi/sau maghiari…
Cum se ştie prea bine, sunt relativ rare – în România sau în Ungaria – colaborările directe româno-maghiare, precum Primăvara Poeziei, Ipp Art, PADIF, dar în Sălajul ultimelor decenii aceste lucruri au devenit normale. Iar revistele culturale reprezentative „Hepehupa” şi „Caiete Silvane”, publică numeroase traduceri de la autori români sau maghiari, fără rezerve.
Deci, dacă vrem să fim absolut sinceri, putem vedea realizări semnificative, multe deci în jumătatea plină a paharului, găsim şi motive de satisfacţie. Din ce s-a făcut, ce s-a realizat, ce va rămâne peste timp în istorie şi în biblioteci, rămâne de văzut…

László László

Alte articole

One Thought to “De peste un mileniu în Sălaj şi de un secol în România (XIV)”

  1. I.C.

    Respectul meu merge tot spre germanii care au plecat din România, dar nu vorbesc urît nici despre români, nici despre țară, dimpotrivă, vin aproape anual cu copiii și fac serbări în fostele lor sate din Siebenbürgen (Transilvania), căreia-i zic și acum Süße Heimat (Dulce Patrie)!

Leave a Comment