Contribuţia minorităţii germane la Marea Unire din 1918

Având în vedere situaţia creată prin căderea a trei imperii multinaţionale, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi cel Ţarist, în Primul Război Mondial, popoarele din aceste teritorii au ajuns în situaţia de a se exprima în legătură cu ţara în care doreau să trăiască. Această posibilitate a fost facilitată în primul rând de poziţia preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, care a promovat dreptul popoarelor la autodeterminare.
Astfel, la 27 martie 1918, populaţia românească din Basarabia, a cerut unirea cu Regatul României. În urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, cehii, slovacii şi maghiarii au format state independente, iar populaţia românească, majoritară în Transilvania şi Bucovina, a decis aderarea la Regatul României.
Minorităţile naţionale s-au bazat pe garantarea protecţiei stabilite pe criterii de rasă, religie sau limbă, dată de “Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România” . Imperiul Austro-Ungar a refuzat minorităţilor naţionale acest drept, fapt ce a constituit principala cauză a destrămării sale.
Minoritatea germană din Transilvania, a juns în arcul intracarpatic încă din secolul al XII-lea, iar regii Ungariei şi mai târziu ai Austriei, le-au acordat încă de la început drepturi şi libertăţi extinse, în comparaţie cu alte minorităţi. Astfel, populaţia germană a putut să-şi păstreze identitatea.
O parte din minoritatea maghiară din Transilvania, care în Imperiul Austro-Ungar era clasă conducătoare, a rămas cu ideologia din timpul imperiului bicefal, de a nu acorda drepturi şi libertăţi egale celorlalte minorităţi, ci a dorit să rămână clasa dominantă într-o Ungarie multinaţională. Etnicii germani au recunoscut însă de la început statutul lor de minoritate şi au fost de acord să beneficieze de drepturi şi libertăţi egale, împreună cu majoritatea şi cu celelalte minorităţi. Astfel, nemţii din Transilvania au fost de acord să facă parte din Regatul România, aşa cum au procedat germanii şi polonezii în cazul Unirii Bucovinei cu România.
Încă din luna octombrie 1918, în Kronstädter Zeitung, saşii din Transilvania erau îndemnaţi “să deschidă ochii, pentru a găsi căile cele mai potrivite pentru viitorul lor” . Reprezentanţi ai saşilor, precum primarul Braşovului, K. E. Schnel sau Oskar Wittstok, le cer conaţionalilor o colaborare strânsă cu românii, populaţia majoritară a Transilvaniei .
Conducătorii saşilor din Sighişoara şi din Sibiu, iar mai apoi cei din Consiliul Naţional Săsesc, cer la 23 noiembrie 1918 (cu o săptămână înainte de Adunarea Naţională de la Alba Iulia), aplicarea dreptului la autodeterminare, pentru populaţia Transilvaniei .
La o săptămână după Marea Unire de la Alba Iulia, adică pe 8 decembrie 1918, saşii din Bucureşti organizează o întrunire la Sala “Transilvania”, în cadrul căreia recunosc hotărârile de la 1 Decembrie 1918 şi recomandă populaţiei germane din Transilvania să le urmeze exemplul .
Două zile mai târziu, la 10 decembrie 1918, scriitorul sas H. Fabritius, publică în “Schässburger Zeitung” un articol prin care în nume propriu şi în numele minorităţii din care făcea parte, îşi exprima adeziunea la actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia .
La 1 ianuarie 1919, au avut loc discuţii între reprezentanţii Consiliului Naţional Săsesc şi Consiliul Dirigent, finalizate cu recunoaşterea noilor realităţi politice de către minoritatea germană. Astfel, o săptămână mai târziu, în ziua de 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc (Sächsisches Zentralkomitee) împreună cu Consiliul Naţional Săsesc (Sächsischer Nationalrat) s-au întrunit la Mediaş, unde au adoptat o rezoluţie prin care şi-au exprimat adeziunea la Actul Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Printre altele, în rezoluţia adoptată în sala festivă a Liceului Stephan Ludwig Roth din Mediaş, se afirma: “[…] Evenimentele mondiale au creat fapte noi pentru teritoriul în care poporul Saşilor ardeleni şi-a întemeiat înainte cu aproape 800 de ani căminul său. Regele Ferdinand al României şi-a declarat şi inaugurat stăpânirea asupra acestui teritoriu prin decretul său de la 27 Decemvrie 1918. Iar poporul cel mai numeros al Transilvaniei şi al părţilor limitrofe din Ungaria a declarat în adunarea naţională de la Alba – Iulia, alipirea sa la România. Prin unire cu România a Transilvaniei şi a ţinuturilor ungurene locuite de români s-a creat un teritoriu compact, unitatea căruia se întemeiază pe relaţiunile lui etnice. În vederea acestor fapte şi în convingerea că aici s-a îndeplinit un proces de istorie universală, poporul săsesc din Transilvania, aşezându-se pe tărâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României şi trimite poporului român salutul său frăţesc împreună cu urări cordiale la îndeplinirea idealurilor sale naţionale […]” .
În urma hotărilor de la Mediaş, o delegaţie formată din A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller şi A. Polony se prezintă la 10 ianuarie 1919 în faţa Consiliului Dirigent, cu rugăminte de a transmite la Bucureşti hotârile saşilor de adeziune la Actul Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 .
Urmând exemplul saşilor, şvabii din Banat trimit prin generalulul Berthelot o declaraţie şi un memoriu Conferinţei de Pace de la Paris, prin care solicită alipirea Banatului la Regatul României .
La sfârşitul lunii ianuarie 1919, o delegaţie săsească s-a întâlnit la Viena cu profesorul Coolidge, membru al Delegaţiei Americane la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru a prezenta adeziunea minorităţii germane la Marea Unire de la Alba Iulia .
Deoarece Banatul s-a aflat o perioadă de timp sub ocupaţia armatelor aliate, iar acest teritoriu era deopotrivă revendicat de Serbia, Ungaria și România, adeziunea la Unirea Transilvaniei cu România a fost adoptată mai târziu, în cadru unei Adunări organizate de Partidul Popular German (Deutsche Volkspartei) la Timişoara în data de 10 august 1919, adunare la care au participat reprezentanţi ai oraşelor şi comunelor locuite de şvabi .
Cu ocazia Adunării de la Timișoara, a fost desemnată o delegație care să prezinte Consiliului Dirigent memoriul ce conținea dorința de unire a Banatului cu România. Trei zile mai târziu, delegația șvabilor la Conferința de Pace de la Paris, înmânează acestui for, sub forma unui memoriu, hotărârea de unire a Banatului cu România, semnată de Stephan Frecot, Andreas Burckmann, Franz Timon și Thomas Fernbackerz .
La baza acestor hotărâri au stat dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul natural al românilor de a fi constituiți într-un singur stat, Hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 și Decretul Regal emis de Ferdinand I al României la data de 11/24 decembrie 1918, prin care este ratificată unirea Transilvaniei cu Regatul României.
Problema minorităților din România Mare și asigurarea fermă a acestora în ceea ce privește drepturile și libertățile lor democratice, în discursurile politice de dinainte de anul 1918 ale unor personalități precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Nistor, I.I.C. Brătianu, Nicolae Iorga etc., sunt abordate cu prioritate și principialitate consecventă în lumina exigențelor democrației occidentale . De fapt, Onisifor Ghibu, a pus bazele unei veritabile doctrine naționale în privința relațiilor interetnice într-un stat democratic .
În anii care au urmat, în Regatul României, drepturile și libertățile minorităților naționale au fost respectate tot timpul într-un mod exemplar, iar după 1990 drepturile și libertățile lor în România sunt mai complexe decât în oricare alt stat.
În privința numismaticii, sistemul monetar românesc (leul) a fost extins pe întreg teritoriul și a înlocuit în următorii ani coroanele austriece, coroanele maghiare și rublele rusești care circulau înainte în aceste regiuni.
Evenimentul Unirii a fost marcat în anul 1922 cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia, prin emiterea unui număr de patru nominale din aur. Au fost emise 300.000 de monede de 20 lei, 150.000 de monede de 25 lei, 105.000 monede de 50 lei şi 3.000 de monede cu valoarea de 100 de lei, toate din aur de 900/1000. Monedele de 20 de lei au diametrul de de 21 mm şi 6,452 gr. (5, 81 gr. aur), cele de 25 de lei au diametrul de 30 mm şi 8,645 gr. (7, 26 gr. aur), cele de 50 de lei au diametrul de 40 mm şi 16,126 gr. (14, 52 gr. aur) iar cele de 100 de lei au diametrul de de 35 mm şi 32,258 gr. (29, 03 gr. aur).
Monedele de 25 de lei au pe avers bustul Reginei Maria spre dreapta şi legenda MARIA REGINA ROMÂNILOR 1922, iar pe reversbustul regelui Ferdinand spre stânga cu legenda FERDINAND I REGELE ROMÂNILOR şi valoarea nominală.
Monedele de 20 lei şi 100 lei prezintă pe avers efigia Regelui Ferdinand spre stânga, cu legenda FERDINAND I REGELE ROMÂNILOR 1922, iar pe revers, stema ţării cu inscripţia ROMÂNIA deasupra şi valoarea nominală dedesupt.
Toate emisiunule monetare au un cerc perlat spre exterior, iar cele cu valoarea nominală de 20 lei, 25 lei şi 50 lei au muchia zimţată iar cele de 100 de lei au muchia netedă, cu deviza PATRIA ŞI DREPTUL MEU.

Michael WERNER

Membru fondator al Asociației Colecționarilor din Sălaj Membru al Societății Numismatice Române, Secția Brașov

Alte articole

2 Thoughts to “Contribuţia minorităţii germane la Marea Unire din 1918”

  1. Anonim

    Domnule Werner! Dar, ai lins, nu gluma!

  2. Anonim

    De atata bine, germanii au cam sters-o din RO.

Leave a Comment