România, hai România!, se aude de prin blocuri şi case, în toiul nopţii sau dimineaţa spre prânz. Asta din cauză că Jocurile olimpice 2020 se desfăşoară la Tokio, care vede soarele cu şase ore mai devreme, cu şase ore înaintea noastră. Noroc că nu ne-am calificat la prea multe probe, nici măcar la gimnastică feminină, dar o competiţie olimpică ce se ţine o dată la patru ani nu are cum să nu ne intereseze. Ediţia a 32-a a jocurilor olimpice a început la 24 iulie şi se termină la 9 august.
Desigur, nu aţi auzit nimic pentru că acesta era planul, valabil până în martie curent, când SARS-CoV-2, decât să se lase demitizat, mai bine s-a aruncat singur în ventilatorul mondial şi a stricat totul pe glob. Astfel, Jocurile Olimpice 2020 se vor ţine în 2021, şi tot cam pe acolo, din 23 iulie în 8 august. Şi tot în Japonia. S-a decis şi să se păstreze numele generic Tokyo 2020.
Cu jocurile din acest an, Tokio ar fi devenit primul oraş din Asia care organizează jocurile olimpice de vară pentru a doua oară, prima dată fiind în 1964. Acum nu a fost să fie, poate la anul. Dar nici în 1940 nu a fost să fie. Şi atunci, Tokio trebuia să fie gazda întrecerilor sportive olimpice, dar nu a fost să fie deloc, nici la Tokio, nici în altă parte. Din cauza războiului, Al Doilea Mondial.
Tokio a câştigat organizarea jocurilor olimpice în 1936, într-un mod absolut surprinzător. Acum nu o să ne facem că nu vedem aici mâna aliatului german, care oferea Japoniei onoarea de a fi prima ţară din afara Vestului european care organizează întrecerile olimpice! Anul următor, în 1937, Japonia s-a dedat, însă, la un nou război cu China, unul atroce. Aşa că, după încă un an, Japonia a anunţat că renunţă la organizarea jocurilor olimpice în 1940. Helsinki, fostul challenger, a primit această sarcină dar, până la urmă, s-a ajuns ca jocurile olimpice să fie amânate pe termen nedeterminat. Au fost reluate, în 1948, la Londra, iar ediţia următoare, din 1952, a ajuns, în sfârşit, la Helsinki. După 24 de ani, în 1964, Japonia a organizat şi ea jocurile olimpice de vară.
Noroc că, din 1994, jocurile olimpice de vară nu se mai ţin în acelaşi an cu cele de iarnă. Atunci, la numai doi ani de la precedenta competiţie olimpică de iarnă, ţinută la Albertville, în Franţa, s-a desfăşurat o nouă ediţie, cea de a XVII-a, la Lillenhammer, în Norvegia. Astfel, a fost schimbat pasul, având jocuri olimpice din doi în doi ani, alternativ, de vară şi de iarnă. Este bine de ştiut acest algoritm pentru că, în 1940, Japonia trebuia să organizeze şi olimpicele de iarnă, nu numai pe cele de vară, ratându-le, însă şi pe acestea. Să nu fim răi, era cam modelul momentului, fusese practicat şi de Franţa, şi de SUA şi chiar de Germania, în 1936, la Berlin şi Garmisch-Partenkirchen. La localitatea germană cu două nume a ajuns din nou organizarea jocurilor olimpice de iarnă ale anului, după ce japonezul Sapporo renunţase, dar tot războiul l-a scos din cursă, de fapt a anulat şi întrecerile olimpice de iarnă, până în 1948, când s-au ţinut, nu la Londra, ci în Elveţia, la St Moritz. Acest oraş apăruse în plan şi în 1940, între oraşul japonez şi cel german, dar ceva nu a mers. La prima ediţie postbelică de iarnă, cea elveţiană, nu au fost invitaţi nici japonezii, nici germanii.
Sapporo a ajuns să organizeze întrecerile de iarnă în 1972, când cele de vară au fost găzduite de Munchen. Am trecut în revistă toate aceste informaţii pentru a observa că nu este prima dată când Tokio şi Japonia ratează organizarea acestor prestigioase întreceri sportive. Se vorbeşte despre ce era să fie în acest an, dar se uită total ce s-a întâmplat în urmă cu fix opt decenii. Ca şi acum, nu se ştie cât va dura această stare şi, cu siguranţă, datele problemei vor fi diferite, aşa cum întreaga viaţă a umanităţii are să sufere schimbări dramatice. Ar mai fi fix un an până la ediţia din acest an a jocurilor olimpice de vară, amânată pentru 2021, timp suficient ca fiecare detaliu să fie pus la punct, aşa cum îi ştim în stare pe japonezi, în timp de pace.
În plină perioadă a jocurilor olimpice de vară amânate, piaţa obiectelor de artă şi de colecţie a venit cu o ştire în domeniu: a fost vândut desenul iniţial, realizat de însuşi Pierre de Coubertin, al celor cinci cercuri olimpice, probabil cel mai cunoscut însemn grafic, logo, al omenirii. Vechi şi prestigios, simbolul nu a scăpat de glumele de pandemie, care au redesenat înlănţuitele cercuri olimpice, corect distanţate fizic!
Cannes EnchPres, o casă de licitaţii din, aşa cum îi spune numele, Cannes, celebra staţiune de pe Coasta de Azur, înfiinţată în 1975, a organizat, luni, o vânzare de obiecte legate de istoria sportului. La poziţia 85 s-a aflat un „desen original în grafit şi guaşă, pe hârtie, cu dedicaţia baronului Pierre de Coubertin”. Mai aflăm că are 21 pe 27,5 cm, dimensiunile hârtiei, şi a fost realizat în 1913. Desenul este montat într-o ramă bogată, cu un passpartout negru, cu cadre aurii, pe care este scrisă deviza olimpică, Citius-Altius-Fortius. Desenul provine dintr-o colecţie elveţiană şi este cel dăruit de baron lui Lucien Perrot, un colaborator al său din Lausanne, oraşul unde a stabilit sediul acţiunii şi memoriei mişcării olimpice moderne. I l-a dăruit în 1913, aşa cum scrie, bătut la maşina de scris, şi pe un petec de hârtie de caiet dictando.
Desenul a fost estimat la 80-100 de mii de euro, a pornit, în licitaţie, de la 50 de mii şi a fost adjudecat cu 185 de mii de euro, de un colecţionar brazilian, după cum au anunţat organizatorii. De la început s-a menţionat că 15% din preţul de adjudecare va merge la Asociaţia Familială Pierre de Coubertin.
Memorabilia cu tematică sportivă sau olimpică sunt extrem de interesante şi încă accesibile. Este vorba de obiecte legate de istoria sportului, obiecte personale ale vreunui sportiv celebru sau oficiale, provenind de la vreo instituţie sau organizaţie. Şi dacă tot vorbim de Pierre de Coubertin, considerat creatorul jocurilor olimpice moderne, uitând, dar nu şi noi, de Evanghelie Zappa, să menţionăm faptul că, în decembrie trecut, la Sotheby’s New York, un manuscris francez de vreo 14 pagini a fost vândut cu 8.806.500 dolari americani, deşi era estimat la cel mult un milion. Este celebrul Manifest olimpic, textul cuvântării lui Pierre de Coubertin din 1892, de la Sorbona, în care prezenta, detaliat, planul său de reînviere a jocurilor olimpice ale antichităţii greceşti. În 1859, cu patru ani înainte ca baronul francez să se nască, boierul de la Slobozia, Evanghelie Zappa organiza deja o primă ediţie modernă a jocurilor olimpice, pe banii lui, şi după principii care se cam respectă şi astăzi.
Coubertin a finalizat desenul simbolului grafic al olimpismului modern în 1913, fiind inspirat în înlănţuirea celor cinci inele, ce reprezintă tot atâtea continente, de culori diferite, care cuprind toate culorile din steagurile ţărilor participante încă de atunci la jocurile olimpice – albastru, galben, negru, verde şi roşu, la care se adaugă albul fundalului. Inspiraţia este cunoscută şi recunoscută: logo-ul „Union des Societes de Sports Athletiques”, organizaţie foarte activă atunci şi care avea ca simbol două astfel de cercuri, roşu şi albastru. În august 1913, baronul descrie această idee a sa în revista „Olympique”. Calculat şi extrem de eficient, Coubertin continuă să impună acest simbol, planificând pentru iunie 1914, prezentarea sa în faţa Congresului Comitetului Internaţional Olimpic. Este aceeaşi lună în care Gavrilo Princip îl asasinează pe moştenitorul tronului de la Viena şi declanşează prima experienţă din nebunia numită război mondial. Încă o dată, jocurile olimpice moderne au de suferit din cauza războiului. Deşi întrecerile sportive olimpice aveau ca scop oprirea războaielor, în secolul XX, războaiele au oprit jocurile olimpice. Şi nu numai în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ci chiar de la Primul. În 1916, întrecerile ar fi trebuit să se desfăşoare, ghinion, la Berlin, dar au fost, evident, anulate. Până la urmă, drapelul olimpic cu cele cinci cercuri înlănţuite a fost ridicat, în premieră, la Anvers, în 1920, la deschiderea jocurilor olimpice, primele de după război, primul mondial. Peste două săptămâni se va împlini un secol de la acest eveniment şi, sperăm, momentul nu va trece neobservat.