Anii s-au așternut peste mâinile și inima sa, dar nu renunță. E tot acolo, în Tog, cătunul aflat la mijlocul drumului dintre satele Lupoaia și Borza.
Sunt ani buni de când nu l-am mai văzut. Zilele trecute m-a căutat și i-am promis că am să trec din nou prin locul de la marginea pădurii, acolo unde liniștea domnește și e de neclintit. Am pornit mașina, am trecut prin Lupoaia și am oprit abia în locul ce s-a întipărit bine în inima mea ca un fel de refugiu din calea agitației și aglomerației. Aici sunt trei sau patru case, dar vestea bună este că drumul a fost pietruit, accesul nu mai reprezintă o problemă. Locul n-a murit, a fost salvat. Și mai bucuros am fost când am văzut că o casă veche, uitată parcă de toți și toate, a fost refăcută, dar nu oricum, ci prin păstrarea aspectului original. Casa a fost scoasă din uitare. Dincolo, o altă casă este goală. Am tresărit. Este casa unor rudenii. Uncheșul a plecat de mult. Tare îmi este dor de el și de leliuca, de glasul lor, de „topală pă pui gătată cu groștior din lapte de dhiboliță”. Mi-am revenit repede.
De mine s-a apropiat un om. Pare mărunțel. E Doru. A venit să mă întâmpine. Ultima oară era în pădure, tăia lemne pentru iarnă în „Chireac”, locul înconjurat de nuci uriași, bătrâni de secole. Aici ar fi fost cantonat un regiment de soldați germani, în Al Doilea Război Mondial. Locul e de o frumusețe rară. De o parte a drumului este pădurea, iar în partea de jos e valea Agrijului, tăcută, mai tăcută ca niciodată. Îl salut pe Doru, se bucură să mă revadă după ani buni. A apărut și la televiziune, a fost subiect de reportaj. Singur l-am lăsat, singur l-am aflat iar. „Nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu. Îl am și pe Cioflea, câinele meu, apărătorul meu, e un sprijin de nădejde. Doar noi suntem și cucul din pădure, dar nici el nu prea mai cântă”, mi-a spus bărbatul.
În tinerețe a stat în Brașov, dar a revenit la casa părintească, în Sălaj. Săptămânal se duce în comună, la magazin. Urcă în Dacia din curte și merge după pâine, după ce are nevoie. L-am întrebat dacă este fericit. A pus ochii în pământ.
Liniștea, regina cătunului
Da, liniștea este un fel de regină în cătun. Cândva, acum două sau trei decenii, locul era plin de viață: nepoți veniți la bunici în vacanțele de vară, bucuria jocului de seară, focul de pe deal, scăldatul în vale, mersul la câmp. Acum, totul e pustiu, casele sunt goale, până și pădurea pare tristă. În văzduh, un uliu parcă ne privește. Dispare repede, în curțile caselor nu mai sunt găini de peste 30 de ani. Și când te gândești că aici au crescut copii, s-a râs, s-a plâns, au fost oameni, iar acum mai e doar unul. Doru mă privește și trage cu nesaț din țigară. Am aflat că în tinerețe a fost sportiv, a fost boxer, a cochetat și cu luptele, dar acum se luptă cu pustiul, cu singurătatea. E un om fain. Dacă treceți prin Tog, opriți-vă și salutați-l. N-o să regretați. Rămâi cu bine, om fain!