Rafila, bucătăreasa din vremuri apuse și secretul bogăției

M-a primit în curtea casei fără să mă întrebe cine sunt, m-a fixat cu privirea, și-a întins mâna și mi-a dat binețe. M-am cutremurat. Aveam în față o femeie trecută de 88 de ani, o mamă, o sălăjeancă ce a văzut multe. Mi-a dat o lecție de viață și mi-a spus cum pot deveni bogat.

Vizita mea în Răstolțu Mare nu a fost una întâmplătoare. Documentarea la muzeul sălăjencei Angela Maxim a fost urmată de o vizită la un om simplu, trecut prin viață, la o sălăjeancă de la care puteam învăța ceva. Angela Maxim nu mi-a spus mare lucru, doar că mergem, la cineva, o tanti pe care trebuie să o cunosc neapărat.

Am condus pe o uliță strâmtă și am ajuns în cele din urmă în fața porții. Am intrat. Era frig, mult prea frig. S-a deschis o ușă, iar tanti Rafila s-a apropiat. Purta năframă neagră, o vestă închisă la culoare și zadie. Mi-a întins mâna. „Ziua bună, domnișor”, îmi spune tanti cu un glas smerit, curat. O salut, îi spun cine sunt și cu ce gânduri am venit. Voiam doar să îmi povestească despre lumea din vremuri apuse, atunci când o strângere de mână era suficientă pentru a respecta o înțelegere, când oamenii erau oameni, iar lumea era la locul ei. „Pruncule, dragă, io nu văd mnică bine în lumea aiasta. Îi atâta boală, atâta ură, atâta desfrâu, necredință. Ce să spui, că îi bine? Nu-i bine! Nu ne mai temem de bunul Dumnezeu, nu mai ascultăm de nimeni și de nimic. Lumea face ce o taie capul. În vremea copilăriei mele, ominii erau mult mai bogați pântru că erau fericiți. Tătă lumea lucra atunci. Lucram pământul, aveam animale, aveam tăt ce ne trebe, nu cumpăram mnică. Lucram de dimineața până sara, era greu, dar eram mai fericiți. Ominii erau mai buni, nu era atâta ură. Lucram și nu mai aveam timp de ură, de scandal. Erai ostenit. Era mai mult respect atunci, oaminii să vizitau, să vedeau. Pita era de mălai, lumea a fost săracă, dar fericită, fericirea-i bogăția. Puneai pă masă pită de mălai, dar oamenii erau mult mai fericiți și mai liniștiți. Amu-s buieci de cap! Nu le mai ajunge nimic, le trebe mai mult, mai mult. Tăte s-o strâcat, măi prunc”, îmi spune tanti Rafila.

Cine-i vinovat?

Angela Maxim îmi face semn, trebuia să o ascultăm pe tanti Rafila. M-am enervat. Nenorocita asta de mască sanitară mi-a aburit ochelarii, aproape că nu mai vedeam nimic. Nu conta. Până și tanti Rafila zâmbea. O întreb pe tanti Rafila dacă îi este teamă de pandemie, de vremurile acestea pe care le traversăm cu toții. „Nu mi-i frică, io-s bătrână. Ce mi-a face, m-a duce moartea? Sigur că m-a duce, pă tăți ne duce, dar nu când vrem noi. Normal că ne temem, tăți ne temem, dar trebe să ne păzâm, no. Ominii nu știu, dar o mai fost lucruri de astea pă pământ, nu-s numai acum. O mai trecut ominii prin greutăți, dar omul uită repede, tăț uităm. Baiul îi că boala asta să întinde de la un capăt al pamântului la celălalt. Asta-i părere mea, io vă spui ce cred io, nu ce cred alții”, glăsuiește femeia.

Crăciunul de odinioară

Tanti Rafila își șterge lacrimile de pe obraz. Privirea e spre pământ. O rog să-mi spună despre Crăciun, despre sărbătorile de iarnă, cum erau, ce făceau în sat… Brusc, tanti Rafila se luminează la față. „Eram tânără, Crăciunul era Crăciun! Erau mulți corindători, mereau la corindat, se omineau, sărbătoarea era sărbătoare, ușile erau deschise, primeai corindători la masă. Amu, ia, tătă lume fuje și la Crăciun să închid în casă, dorm, beu, mâncă mult și îi uită Dumnezău așe. Nu, Crăciunu-i altul, măi prunc! Lumea se îmbuibă în vremurile astea, ominii o duc bine, nu-i rău deloc. Pe vremea mea, la Crăciun punem pă masă piroște, friptură, zamă pă găină și cam atâta. Amu, uite, știți toți ce îi. Atunci nu știa nimeni de atâtea chiftele, de atâtea șnițele, salate și ce mai fac amu în bucătărie. Atunci mai să făcea și cozonac, nu erau atâtea prăjituri”, îmi spune tanti Rafila.

Anul Nou și focul de pe deal

„Domnișor, de Anul Nou, feciorii făceau focuri mari pă tăte dealurile și le strigau pă fete. Le ciufuleau, zâceu că și-o uitat gacile la nu știu ce fată. Lumea râde, așe era, așe erau atunci obiceiurile. Amu nu mai face nime mnică”, îmi spune bătrâna. Doamna Angela Maxim îmi șoptește că tanti Rafila a fost bucătăreasă renumită în sat. Gătea la nunți, la înmormântări, acolo unde era nevoie. Femeia îmi povestește că vremurile erau altele, iar oamenii erau alții, nu aveau atâtea pretenții, simplitatea domnea. Momentele erau unele importante, fie că era bucurie sau tristețe, mâncarea nu trebuia să lipsească. Porcul era tăiat, iar găinile ajungeau supă și friptură. „Ne ajutam atunci. Muierile aduceau găini, tăiem porcul, făceam friptură, pâine în cuptor, punem carne în tăpșiile de plev și o băgam la cuptor. Era supă pă găină, sarmale și friptură. Astea erau. Erau și oarece prăjituri, noi le spuneam că-s adormite, le băteam, le tăvăleam. Nu erau atâtea, dar era mai mare bucurie”, îmi spune tanti Rafila. Gata, nu mai voiam să o țin în frig. Îi mulțumesc femeii pentru bunătate, pentru gândurile bune, sincere. M-a prins de mână și mi-a spus să fac un singur lucru în viața asta, să fiu om! Ne-a salutat și a plecat, a intrat în casă. Am intrat cu Angela Maxim în mașină și am pornit spre Zalău. Pe drum mi-am dat seama ce mi-a spus Rafila. Mai cunoaște cineva rețeta fericirii, dar drumul spre a deveni om?

One Thought to “Rafila, bucătăreasa din vremuri apuse și secretul bogăției”

  1. Marie

    „Lucrai si nu aveai timp de ura si de scandal”………..Ati inteles?

Dă-i un răspuns lui Marie Anulează răspunsul