Radu, profesorul-jurnalist, fermier în Sighetu Silvaniei

A fost profesor, este licențiat în jurnalism, a urmat și cursuri de filozofie, dar a renunțat la tot pentru animale. Nu este doar proprietar de fermă, uneori este nevoit să fie și cioban, dar nu se plânge. Își crește animalele cum poate, uneori în liniște, alteori în furtună.

Este o ceață cumplită, este frig, umezeală și mă gândesc la căldura de acasă. Bocancii alunecă pe gheața ce acoperă pământul de lângă vale, iar podul din bârne pare șubred. Îl trec, mă simt curajos, dar îmi trece repede. Aud lătratul câinilor. Mă simt fixat cu privirea, iar câinele cel mare mă face să înțeleg că el este stăpânul pe întinderea albă ce se așterne în fața noastră. Încep să strig. O iau la fugă sau mă urc pe… pe ce să urc? Nu era un pom în zonă, un gard, ceva, n-aveam pe ce să mă urc. Cineva a început să strige la câine. S-a făcut liniște.

În liniștea dimineții din Sighetu Silvaniei sunt primit de Radu Mălan, un sălăjean trecut de 60 de ani, dar sprinten de parcă ar avea 20. E agitat. Are de lucru, pregătește animalele pentru iarnă. Are câteva sute de oi, crește și bivolițe, capre. Trebuie să aducă fân. E frig, frig rău. Nu știu dacă sunt în stare să lucrez o zi întreagă pe un asemenea frig. Probabil m-aș obișnui. Radu se apropie. Ne salutăm. Îl cunosc de ani și ani, nu mai știu de câți. E puțin supărat. I-am promis că îl vizitez mai des, dar n-am reușit. „Adi, aici e lumea mea. Sunt eu și animalele, e greu, dar aici mă simt bine, domnule. E viața mea. Am copilărit printre animale și probabil că am să mor printre animale. Cum să stau eu la oraș, să zac între patru pereți. Aici e viață, e natură, e de muncă. Nu pot sta. Animalele n-au sărbătoare, n-au zi liberă, ele trebuie să mănânce și în ziua de Crăciun și în noaptea de Revelion. N-ai cum, așa e. Îți asumi. Supărarea mea este că nu îmi găsesc oameni care să mă ajute. Vin, stau câteva săptămâni și pleacă. Nimeni nu mai vrea să muncească. Toți așteaptă, toți vor bani mulți și muncă puțină. Nu se poate, lumea trebuie să se schimbe”, îmi spune Radu Mălan.

Frunza și Codru

Ne continuăm discuția. Îmi scot telefonul. Vreau să fac niște fotografii. Am un telefon performant. Pe dracu! Telefonul mă avertizează că s-a descărcat bateria. Cum naiba? Dimineață l-am scos de la încărcat. A, e telefon de ăla scump, știți voi, telefon cu baterie de rahat pe băț. Numai figurile sunt de ele. Acum am auzit că se vând fără încărcător. Dai un ban și te descurci, iar românul cumpără în draci. Tot vechiul meu telefon m-a salvat. Fac fotografii. Se apropie câinele cel mare. Mă privește. Radu Mălan zâmbește și îmi spune că ei, câinii, îi sunt de mare ajutor. Frunza, Codru, Lola și Ursu formează o adevărată armată gata să intervină pentru a înlătura eventuali intruși.

„Bebe”, negrul cel frumos

Mi-au înghețat picioarele. Mă rușinez și îi propun lui Radu Mălan să intrăm în adăpostul animalelor. Speram ca acolo să fie mai cald. Și așa e. M-am încălzit de la căldura animalelor. Văd oi, multe oi, văcuțele au locul lor. Ieșim din nou afară. Mă simt fixat cu privirea, aud un fornăit. Mă întorc. Un bivol se uită la mine. Încep să-i vorbesc, animalul se apropie, e un bivol frumos. Îmi aduc aminte de Mura bunicilor și de toanele ei, pardon, de coarnele ei. Numai bunicul meu, Tinu, o putea calma cu o bucată de pâine. Măi, m-au luat toți dracii, îmi e teamă. Animalul a venit la mine și a fornăit din nou. Aud un râset puternic. Radu Mălan râde și îmi spune că bivolul are și un nume. E Bebe, un malac. Îi pun mâna pe cap. Lui Bebe îi place, vine lângă mine, gata, suntem prieteni. Radu se apropie și el. Prinde capul animalului în mâini și îl pupă exact pe bot. Ce iubire, domnule! Îmi dau seama că omul ăsta, Radu, care întâmplător îmi este și bun prieten, chiar iubește animalele. „Unii nu mă înțeleg, domnule, dar nici nu mă mai interesează. N-am timp de ei, nu mai am timp de bârfă, de păreri. Toți comentează de pe margine. Vreau să-i văd aici, lângă mine, muncind de dimineața până seara. Aceste animale nu știu de Crăciun, de Revelion, ele trebuie să mănânce și în zi de sărbătoare. Te trezești cu noaptea-n cap și te duci la fermă, le dai apă, mulgi laptele, aștern paie, le dai să mănânce. Problema este că nu prea mai găsești păstori, nu mai sunt oameni serioși. Tocmai mi-a plecat ciobanul”, îmi povestește Radu.

Albinele și oile

Albinele au fost marea dragoste pentru sălăjean. Îmi vorbește despre albine, dar îmi arată și oile. Sunt multe și frumoase. Văd un mielușel. Ce frumos e! Aleargă după mă-sa, direct sub ea se bagă. A ajuns în rai, acolo unde-i lapte. Radu îmi spune că animalele nu trădează, nu țin cont de averea stăpânului, de urâțenia sau frumusețea fermierului. Vreau să mai fac fotografii. Ambele telefoane îmi sunt descărcate. Mama ei de tehnologie! Am ajuns sclavii telefoanelor și mașinilor. Pun telefoanele în buzunar și mă bucur de priveliște, de aerul curat. E frig ca naiba. Îi spun lui Radu că trebuie să plec. Îmi mulțumește pentru vizită și mă amenință prietenește, mă avertizează să nu uit. Ce să uit? Să-l vizitez, asta era. L-am lăsat pe Radu în lumea lui, cu animalele, cu pasiunea sa. Acolo se simte cel mai bine, e fericit! Fericirea e aproape, e lângă noi, dar nu o vedem și o căutăm la naiba-n praznic!