Aştept să se facă linişte. Mă cufund în canapea, îmi ţin ochii strânşi închişi şi, încet, mă desprind de lume, mă dezintegrez undeva în timp şi spaţiu, mi se desprind celulele de corp, fragmente din mine plutesc printre planetele unui univers paralel. Nu există ideea de viaţă, nici de moarte. Trecutul, prezentul şi viitorul coincid într-o harababură a ordinii firii. Dar prin complexitatea abstracţiei ce guvernează această lume de neînţelesuri îmi găsesc un rost. Descifrez un murmur care îmi pare a nu fi pământesc. E o voce dulce, firavă, suavă. Mă-mpinge printre materia neagră învolburată în praful de stele ce-mi inundă plămânii. Mă-ntoxică. Dar este în regulă: nu pot muri aici! În acest loc unde universul mi se destinde în faţa ochilor şi cuvintele încep să-mi curgă precum ciocolata pe blatul pufos al prăjiturii, glasul dulce şi subţire răsună prin tot spaţiul interplanetar pe acelaşi ton calm ce-mi inspiră încredere, ce-mi calmează bubuituri necontenite ale inimii. S-o descriu, nu pot. Nu sunt suficiente cuvinte să-i cuprindă măreţia şi fermitatea. E perfecţiunea ce nu mai există într-a noastră lume căci Pământul fură „perfectul” de la viaţă, îl îneacă în adâncul său contopindu-l în magmă. Cei care au îndrăznit să-şi păstreze acea parte din scânteia divină, acea armonie a firii, au îmbătrânit, risipindu-şi fiinţa, lumina, celor care de al ei au învăţat ce înseamnă PERFECT, comoara pe care la rândul nostru o dăruim celor care vor veni. Acesta a fost şi va rămâne Domnul Iuliu Suciu… Mulţumim, Domnule Profesor!
Paula Bărburaş
dumnezeu sa-l odihneasca in pace !