„Am iertat, dar nu putem uita!”

Este îmbrăcată în negru, ține în mâinile calde un buchețel de flori proaspăt culese din grădină, iar pe obraji i se preling lacrimi timide. A venit la mormântul martirilor din Treznea. A intrat pe portița din fier și a lăsat buchețelul în dreptul unui nume. A stat o clipă, s-a șters pe obraji și a ieșit.
Zeci de localnici, tineri, bătrâni, copii, toți îmbrăcați de sărbătoare au venit joi, la prânz, în micul cimitir de pe deal. Acolo se află locul în care au fost îngropați martirii de la Treznea. Erau români și asta a fost singura lor vină. Am ajuns și eu în curtea cimitirului. Am zărit-o pe doamna îmbrăcată în negru. Am oprit-o. Voiam să îi pun câteva întrebări, dar m-am blocat. Și-a ridicat privirea și a început să-mi vorbească: „sunt de aici, din sat, și am martiri aici, soțul mamei mele. Mi-a povestit mama, că și pe ea a dus-o acolo, jos. I-au înșirat pe toți… Îmi este greu să vorbesc. Familia soțului meu a avut o căsuță. I-au dat foc, au aprins-o. Pe bunicul soțului meu l-au împușcat în casă. Tatăl soțului meu a reușit să fugă și a scăpat. Voi, cei care sunteți acum mai tineri, trebuie să învățați să iertați. Trebuie să iertăm, dar să nu uităm. Am iertat, dar nu putem uita. Și să nu uitați niciodată ce s-a întâmplat aici în 9 septembrie 1940. La o vecină de-a părinților mei, acolo stătea, i-a scos copilul din burtă și au omorât-o”, îmi spune doamna Maria Perneș din Treznea. Femeia a rămas lângă mormânt, la umbra prunilor.

Un Om

Am ieșit din curtea cimitirului. În centrul satului am zărit un om. L-am salutat și i-am întins mâna. Bănuia ce voiam. A acceptat să îmi vorbească. S-a născut în anul în care a avut loc masacrul, iar familia i-a povestit după ce a mai crescut. „Să știți că mi-au povestit bătrânii mei. O bunică de a mea a murit în această crimă odioasă. A fost împușcată, e acolo, în cimitir, are numele scris în piatră. O altă bunică … după mama. Doamne! Și ea a fost împușcată. Un boier mare o fost aici, Bay Ferenc. Lumea zice că el a fost de vină, că el a comandat totul! I-a chemat pe unguri. A fost nemulțumit, avea ură pe cei din sat. Voia pământurile. Au venit peste sat și au ucis tot ce au prins. Au fost împușcați și împunși cu baioneta oameni, copii, bătrâni. Unii au scăpat. Pe alții i-au aliniat în capătul satului, dar a venit un ordin să nu mai tragă și i-au lăsat. A apărut un general și le-a spus să înceteze. Nu mai erau oameni în sat, toți erau ascunși, fugiți. Pe niște profesori i-au prins între Agrij și Buciumi. Acolo i-au împușcat. La alții le-au dat foc. A fost o mare nenorocire. Să ferească Dumnezeu! Așa ceva nu trebuie să mai aibă loc. Trebuie să ne vedem de treburile noastre, să fie pace. Să știți că noi iertăm, trebuie să iertăm, dar astea nu se pot uita. Și să nu uităm”, îmi spune Vasile Hus. În ochii săi se putea privi o tristețe ce îmi este imposibil să o descriu. A urmat ceremonia religioasă la mormântul comun. Au venit autoritățile, fanfara, s-a intonat Imnul României, s-a păstrat un moment de reculegere, iar cei prezenți au depus coroane, flori, iar alții au aprins lumânări. A urmat ceremonialul militar lângă monumentul din centrul satului.

Ura, parte a trecutului

Au urmat mesajele autorităților. „Prezenţa noastră aici e un gest necesar şi simbolic, prin care ne exprimăm respectul nostru etern pentru martirii locului şi regretul că asemenea fapte incalificabile au avut totuşi loc. Sunt mai bine de opt decenii de la acel septembrie însângerat pentru mai multe localităţi din Sălaj, iar dacă timpul vindecă cele mai grave răni, vreau să cred că şi în acest caz rănile comunităţilor s-au închis, iar toată ura şi durerea este acum parte a trecutului. Şi asta pentru că prezentul este unul în care români, maghiari sau alte naţionalităţi încercăm să construim, împreună, comunităţi puternice, unite şi prospere, având la bază istoria, frumuseţea şi potenţialul turistic al zonei, prin proiecte ale administraţiei locale şi iniţiative ale oamenilor legaţi sufleteşte de aceste locuri. Toate acestea, prin toleranţă şi respect reciproc”, a spus prefectul Dari Toma.
Liniște

Ceremoniile s-au încheiat. Peste Treznea s-a așternut liniștea. În cimitir au rămas florile. Sunt ofilite. Nici nu contează. Cineva s-a gândit și astăzi la ei, la martirii care sunt sus, pe deal. Pe lespedea de piatră sunt 86 de nume, nume ale unor oameni, copii, bătrâni, tineri, bărbați, femei. Ei au iubit, au fost iubiți, au trăit, au râs, au plâns, dar au plecat într-un mod inimaginabil. Dumnezeu să-i odihnească.

4 Thoughts to “„Am iertat, dar nu putem uita!””

  1. Noi nu uităm

    Felicitări d-le Pop, felicitări MS pt acest articol comemorativ, crimele hortyste nu vor fi uitate. GS nu comemorează !

  2. Anonim

    ”iar toată ura și durerea sunt acum părți ale trecutului…” Când i-au urât românii pe unguri? Dacă i-ar fi urât n-ar fi existat un UDMR sau funcții înalte in stat deținute de maghiari. Ar fi sunat altfel un discurs in care să spui că: ne este rușine de ce s-a intamplat în 1940!
    Felicitări pt articol!
    P.S. fanfară, nu ”famfară”

  3. Anonim

    Este bine ca ati scris acest material dupa cel de mai sus cu printesa Sissi .Pt cunoasterea adevarului, intrebati-l pe Calin Mezei (cel care are peco din Bradet ) cum a murit bunica lui materna si cum mama sa bebe fiind, a fost gasita sugand la sanul acesteia.

Dă-i un răspuns lui Anonim Anulează răspunsul