Vreau (prea multe)

Vreau să merg în concediu, în ţara mea, pe drumuri fără gropi, pe şosele întreţinute, fără ca la întoarcere să fiu nevoită să-mi bag maşina în service.

Vreau servicii medicale corespunzătoare cotizaţiilor pe care le fac de atâţia ani. Nu mai vreau să-mi cumpăr medicamente pe care spitalele ar trebui să le aibă pe stoc, nici pansament, nici seringi. Şi nu vreau să fiu obligată să port botoşei de un leu ca să nu aduc microbi într-o unitate spitalicească îmbibată în praful specific unui şantier.

Vreau ca atunci când am treabă într-o instituţie publică să fiu tratată cu amabilitate, să nu trebuiască să aştept până ce funcţionarul îşi termină bârfele cu colegul de birou, să nu mi se răspundă cu jumătate de gură şi nici să fiu obligată să inhalez fumul lor de ţigară. Vreau să completez mai puţină hârţogărie pentru un nimic.

Vreau respect din partea comercianţilor, îmi vreau restul în bani, nu în gume de mestecat, acadele ori plicuri de zahăr aruncate sub nas.

Vreau ca la restaurant să apuc să ma aşez la masă şi să arunc un ochi peste meniu, înainte ca ospătarul să mă întrebe sictirit ce comand.

Vreau să mă plimb fără să fiu asaltată de cerşetori. Vreau spaţii de joacă, care să nu reprezinte un pericol pentru copilul meu.

Vreau ca autobuzul şi trenul să vină la timp în staţie. Vreau locuri de parcare. Vreau trotuare neocupate de maşini.

Vreau creşe şi grădiniţe unde meniul copiilor să nu cuprindă pateu, brânză topită şi alte mizerii.

Vreau un sistem de învăţământ în care nu se inventează reguli noi doar de dragul schimbării, unde clasa zero nu apare peste noapte şi dispare imediat ce a dat totul peste cap.

Nu mai vreau să fiu jecmănită de stat!

Poate m-am uitat la prea multe filme şi de-acolo atâtea aşteptările mele atât de mari de la lumea din jurul meu. Poate resemnarea este singura soluţie pe care o mai am la dispoziţie. Adică să mă împac cu gândul că “asta este”, că “ăştia suntem” şi că “atâta putem”. Poate cu o astfel de atitudine n-aş mai atenta la sănătatea mea emoţională.