Sfârşitul lumii

Daniel Săuca

Suntem prinşi, parcă, într-un vârtej. Al „timpului accelerat”. Nu mai facem faţă „timpului condensat”. Ori, mai grav, ne dorim ca lucrurile să se întâmple mai repede. Mult mai repede. Vrem să scăpăm, să ne eliberăm. Cu alte cuvinte, să terminăm mai repede cu viaţa pe acest pământ. Cu iluzia sau credinţa că „dincolo” ne va fi mai bine, pentru a uza de cea mai cunoscută „aşteptare” a omului (transpusă în toate felurile). Absenţa răbdării, a statorniciei, a „ritmurilor esenţiale” ne transformă în sclavii unei (post)modernităţi super-tehnologizate, a unei brambureli fără noimă. În diferite forme, asemenea gânduri au mai fost scrise. Romane, filme, texte filosofice fără număr au ca obiect „apocalipsa”, „post-apocalipsa” şi alte asemenea teme, mai mult sau mai puţin escatologice. Şi nu de ieri, de azi, după cum se ştie, aşa că nu are rost să lungesc inutil tocmai „introducerea”.
Zilele acestea se discută în draci despre „sfârşitul lumii”. În general, senzaţionalist, ieftin. E puţin probabil să ştim când vine „sfârşitul”. Nu cred că se anunţă la megafon sau în mass-media. Şi chiar dacă am ştii, degeaba. „Salvarea” ţine de iniţiere şi credinţă (revezi, de pildă, cazul lui Noe), în linişte şi încredere. Şi nu cred că acest sfârşit va avea loc precum în „Melancholia” lui Von Trier, fără nicio şansă, fără speranţă. Mulţi „simt” că ceva nu e în regulă cu lumea. Poate că, într-adevăr, va veni „sfârşitul”. Dar nu al omenirii, ci a unor perioade, a unor cicluri. Despre cum şi dacă vom „trece dincolo” bănuiesc că vom avea prilejul să mai discutăm. Oricum, şi iadurile şi raiurile sunt aglomerate. Aşa că avem de stat la coadă. Între timp, putem povesti.