Război?

Daniel Mureşan
De câțiva ani, mă culc și mă trezesc în patul meu cu cearceafuri curate, pe o saltea adevărată, cu un acoperiș deasupra capului, nu cu tavanul unui beci sau unui adăpost. Când a început războiul din Ucraina, aproape toți empatizam cu cei atacați. Acum am cam uitat ce se întâmplă în vecini, e mai important culcușul nostru cald și uscat.
Ne mulțumim cu puțin, renunțăm la speranțe, la libertatea de a visa. Devenim mici, lipsiți de vlagă, exact ce așteaptă regimurile autoritare. Invadatorii desfășoară un front imens în interiorul nostru, doar că noi nu ne dăm seama. Ei vor să ne distrugă spiritul libertății, totul subtil, în liniște. Centimetru cu centimetru ne atrofiază umanitatea. Lângă noi sunt bombardate școli sau spitale, au loc torturi, masacre. Iar noi stăm ascunși sub plapumă, înjurând Uniunea Europeană și NATO. Adică cei datorită cărora stăm liniștiți sub plapumă.
Mai mult, mulți dintre politicieni ne spun să fim umili, tăcuți și neutri, să ne vedem de treabă și să nu dăm importanță acestui război. Adică să ne mulțumim cu ceea ce avem, chiar dacă nu avem multe, tot din cauza politicienilor. Să închidem ochii la planurile sângeroase ale Rusiei, să nu ne intereseze de aproapele nostru (foarte aproape).
Ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă o nouă rundă din „să ne mulțumim cu puțin”. Adică vom merge înainte, vom respira adânc, vom visa și vom rezista tentațiilor de empatie. Ne așteaptă un anotimp de lașitudine, în cel mai pur stil românesc. Ne vom complace în beția (la propriu) uitării și a ignorării, atât de plăcută nouă, departe de mizeria și violența câmpului de luptă. Suficient să lăsăm spațiu mintal îndoielilor și tragediilor ce nu ne privesc direct.