Poștașul sună întotdeauna de două ori

Citeam, zilele trecute, că fostul director al Poștei Române a intrat la răcoare, după ce ani la rând și-a bătut joc de această companie și angajații ei, statul având de recuperate un prejudiciu de peste 3 milioane de lei din activitatea de zi cu zi a marelui boss. Din una în alta, am dat și peste vești mai bune, cum că una dintre cele mari companii de stat, dacă nu chiar cea mai mare, Poșta, a început să înregistreze profituri bucălate. Doar anul trecut, în primele șase luni, Poșta înflorea având o cifră de afaceri de peste 600 de milioane de lei și o rată de profit mai mare cu 10 la sută față de aceeași perioadă a anului precedent. Toate bune și frumoase, doar că mai aflu că nu cu mult timp în urmă statul a șters efectiv, așa cum ai da cu guma de șters peste un cuvânt scris cu creionul, datoria către ANAF a acestei companii, în sumă de vreo 170 de milioane de lei, o nimica toată. Adică, așa cum trebuie să înțeleagă orice om fără vreun doctorat în finanțe publice: tu dacă rămâi cu vreo restanță la Fisc, îți vine executorul la ușă și te bagă la Psihiatrie că deh, statul ăsta drept și corect are boală pe cetățean, nu pe marii milogi care fac datorii de miliarde după care întind lacrimile și mucii pe poarta Guvernului: Vai, haideți fraților cu un HG și luați-ne datoriile de pe cap, Doamne ajută! Acoperiți cu ce vă dă prostimea – săracul, cât de sărac e, tot are niște bănuți.

Bun. Și cu datorii șterse, și cu câțiva dintre foștii boși condamnați (acum vreo cinci ani, un alt mare președinte a găurit Poșta cu niște miliarde) dar și cu profit, pe mama Poștă o doare în moțul de la bască de angajații ei. La muncă, sclavilor! Nu vă ajung 1.300 de lei? Ce primă vrei, amărâto? Dă-te fă, de-acilea!, vorba lui Moromete. Fetele de la centrele de poştă (verificat în ultima lună în mai multe județe din Ardeal) s-au jurat pe toţi sfinţii că ele cred cu tărie în OZN-uri, dar în investiţii serioase în sediile şi dotarea centrelor în care lucrează cât și în niște măriri salariale pe deplin meritate, nu cred nici dacă le tragi una în cap cu ștampila de fontă de pe ghișeu. . Nu vreau să-i transform în victime pe acești oameni, de dragul “audienței” și nici să fac o dramă din munca lor, dar vă spun cu sinceritate că oamenii aceștia o duc din ce în ce mai greu! Dotările de la oficiile poștale te trimit, fără prea multă bătaie de cap, într-o călătorie în timp. Cu un salariu de 2.200 de lei brut (vreo 1.300 – 1.400 în mână) un poștaș obișnuit nu se plânge, deși ar avea toate motivele din lume să urle de-a dreptul. La Poşta Română, aşa cum din păcate vedem inclusiv în ierarhii, se păstrează încă un iz de teamă, tipic comunistă, iz pe care această companie îl avea în anii 80, atunci când era nevoită să deschidă împreună cu umerii “înstelaţi”, plicurile românilor care primeau felicitări de la mătuşa Gertrude din Berlin sau de la fratele Zimmerman din Tel Aviv. Oamenii ăștia nu se plâng niciodată deși, dacă te uiți la fețele și palmele lor, te apucă pe tine plânsul.

Am văzut însă, și poștași “fericiți”. Am o poştăriţă pe care o îndrăgesc, este cea care ne aduce corespondența la redacţie și câte un pachet, pentru a ne scuti pe noi de drumul până la poștă. Niciodată nu se plânge, niciodată nu spune că îi este greu, deși acest lucru iese la suprafață cu puterea evidenței. Cară zi de zi nişte sacoşe din pânză încât îi ajung brațele la nivelul solului. O întreb eu, bucuros că îi dau o veste pe care n-o știa, de ce nu pune totul într-o geantă tip concediu și, cu ea pe umăr, să voiajeze pe străzile vălurite ale orașului. Îmi spune zâmbind că are umerii șubreziți și că presiunea pe coloana vertebrală o simte mai rău în felul acesta. Este un mister sursa acestor probleme de sănătate în condițiile în care femeia spune că nu face haltere în timpul liber. Ca ea, sunt mulţi cei care iau la pas străzile oraşelor ori uliţele satelor. Pe arşiţă, pe ger, cu banii și documentele oamenilor pentru care poartă, evident, întreaga răspundere. Cu tot profitul de vreo cinci milioane de euro, bani din care angajații n-au văzut un șfanț, Poșta Română continuă să își neglijeze cei 25.000 de angajați cărora niciodată n-a fost în stare să le ofere nimic bun. Nici condiții de muncă bune, nici vreo primă, măriri de salarii batjocoritoare și o geantă  plină cu probleme, în spinare, zi de zi. Deşi oferă servicii mai bune în prezent (desigur, oricând e loc pentru mai bine), mult mai bune şi mai rapide decât multe ţări europene (v-o spun din propriile expediţii şi nu din vreo statistică) cu toate acestea oamenii care duc greul acestei instituţii muncesc de le sar capacele şi vertebrele de la coloană, pe salarii de tot rahatul și o dotare precară, în sedii în care de peste 40 de ani nu s-a schimbat mare lucru. Pe poştăriţa mea sigur n-o va atinge niciun cent profitul de milioane de euro şi ştiţi ceva? Nici măcar nu aşteaptă! Compania i-a convins de-a lungul deceniilor pe aceşti oameni că oricât de harnici şi de înţelegători ar fi, oricât ar aștepta, în tăcere, un semn de prețuire, profiturile sunt pentru alţii şi altceva, nu pentru ei. Primele sunt pentru şefii din centrală, măsurate în zeci de mii de lei, pentru ei sunt răbdarea și marile speranțe. Sunt mâinile şi picioarele îngheţate de frig ori arse de soare, umerii strâmbaţi de greutatea genţilor, neuronii măcinaţi de stresul sumelor şi valorilor pentru care sunt responsabili ori zecile de operaţiuni pe care trebuie să le facă, din care doar câteva sunt cuprinse în mod normal, în fişa postului.

Până și cămășile cu care sunt îmbrăcate angajatele arată sinistru: urâte, un albastru decolorat de timpuri, croite ca niște saci, cu niște dungi oribile. Intrați pe site-urile Poștei olandeze, germane ori albaneze și vedeți ce uniforme vesele și colorate au angajatele de acolo. Nici măcar atâta lucru nu sunt în stare capetele pătrate de la București: să conceapă o uniformă ceva mai plăcută pentru angajate. În rest, angajaţii Poştei își văd zi-lumină de drumurile lor, multe și lungi; au mereu un aer nostalgic, o tristeţe în priviri şi o apăsare parcă, ce-i însoțește ca o aură. Cu toate acestea, mai ales pe cei de pe traseu, toată lumea îi îndrăgește şi îi aşteaptă pe la uși cu câte un plic, o veste de departe, ori cele câteva bancnote din pensia cea de toate lunile. Poștașul este omul care știe toate poveștile semenilor lui, pe care îi vizitează. El „sună întotdeauna de două ori”, exact ca în titlul celebrului film american. O dată pentru a-și face munca, iar a doua oară pentru a te întreba dacă ești bine, dacă părinții și-au rezolvat problema de data trecută și dacă juniorii au trecut cu bine examenele. În rest, toate problemele lor, toate lipsurile și greutățile, inclusiv cele care le poartă zi de zi pe umeri, la propriu, rămân neștiute de alții, precum rândurile unei scrisori care nu mai ajunge niciodată la destinație.

 

Alte articole

One Thought to “Poștașul sună întotdeauna de două ori”

  1. Prieten

    Frumos, Florine! Felicitari pentru articol!

Leave a Comment