Papa, doborât de sistem?

S-or fi întrebând unii cititori, ce-i cu ăsta (respectiv cu mine) de-l apasă problemele papalităţii, când la noi: – carnea de cal, nutrie sau altă orătanie, se valorifică sub sigla vacii; – tensiunile, din interiorul partidelor politice pe fondul consolidării dictaturii interne, se amplifică ameninţând stabilitatea nucleelor politice; – disfuncţionalităţile între parteneri dau impresia că guvernarea este rodul unui ad-hoc accidental; – informarea publică (de către autorităţi, dar mai ales de către trusturile private de presă) este utilizată în dezavantajul publicului (ex: în timp ce muncitorii de la Câmpia Turzii rupeau porţile combinatului, noi vedeam cum sunt tranchilizaţi leii şi urşii lui Nuţu Cămătaru); – şmecherii (acceptate de guvern), gen abandonul societăţilor înglodate în datorii, către firme de apartament (vezi exemplul investitiilor ruseşti ale firmei Mechel şi al unor combinaţii asemănătoare, inclusiv din agricultură) prin care se lasă toate datoriile în spinarea statului; -guvernanţii (incapabili de a gestiona o avere adunată prin eforturile întregii natii) se pregătesc să privatizeze marile companii de stat, printre care şi Poşta Română către Maghyar Posta (companie cu cele mai mari sanse să-şi adjudece privatizarea); – justiţia, duhneşte chiar de la vârf a borhot deteriorat şi nu mai poate garanta susţinerea societăţii pe o direcţie sănătoasă. În aceste condiţii, în contextul perspectivelor europene şi mondiale, un tsunami serios se conturează deasupra noastră. Conştientizăm situaţia? Sistemul, ne va apăra sau ne va distruge? O veste şoc a străbătut mapamondul: Papa Benedict al XVI-lea şi-a anunţat demisia. De la Papa Petru (primul papă, între anii 30-67) şi până la demisia lui Benedict al XVI-lea (papă în perioada 19.04.2005-28.02.2013), patru papi au abdicat/demisionat (ultimul fiind Grigore al XII-lea în 1415). Niciun papă nu a abandonat sceptrul de bună voie. De cele mai multe ori cauzele adevărate sunt acoperite iar istoria nu reuşeşte să dezgroape, mai niciodată, adevărul. Care ar putea să fie cauzele abandonului papal? Să luăm declaraţiile oficiale în care se spune că vârsta, sănătatea, etc. Ceremonia înscăunării unui papă este mare pentru că ea urmează imediat după înmormântarea celui din trecut. Totdeauna înmormântarea o întrece în grandoare pe cea care-i urmează. Biserica, dupa astfel de ceremonii iese întărită, un nou papă, o nouă speranţă, etc. Poate de aceea, cândva, unul din cardinali a exclamat la o congregaţie: nu alegeţi papă tânăr! Din acest punct de vedere, prima dintre îndatoririle papei este să moară papă. Deci această motivaţie pentru demisie cade! Al doilea pretext ar fi şantajul faţă de anumite acte culpabile din perioada adolescenţei-tinereţii. Chiar dacă ar fi existat ceva, în primii ani după instalare, se face curat în jurul papei astfel încât nimeni nu va mai putea susţine (cu probe) astfel de afirmaţii. Rămâne ameninţarea pentru convingerile şi orientările politicilor Vaticanului. Cine se simţea ameninţat şi care sunt ideile care au putut înspăimânta pe mai marii lumii? Joseph Ratzinger a participat la Conciliul Vatican 2 (1962-1965) în calitate de consilier teologic. Aici au fost adoptate documente cruciale (constituţionale) pentru biserică. Atitudinea împotriva promovării religiei prin forţă (ce a creat un conflict deschis cu musulmanii în 2006) sau a restrângerii dreptului creştinătăţii la o familie în condiţii morale, sociale şi economice favorabile, a cutremurat mentorii mondializării în detrimentul fiinţei umane. Aceştia nu se mai puteau baza pe suportul imens al bisericii romano-catolice în procesul globalizării fără respectarea unor principii creştine. Scrisorile, Spe salvi (despre speranţa creştină), Deus caritas est (despre dragoste) şi Caritas (despre integrarea umană) definesc calităţi la care Joseph Ratzinger nu a renunţat. Şi atunci Papa Benedict al XVI-lea a demisionat!

Alexandru Lapusan