Că anii lungi de comunism au distrus o bună parte din atitudinea sănătoasă românească o ştim. Că acea perioadă a înţepenit românii într-o amorţeală cumplită când vine vorba de muncă 100 la sută pentru salariul lunar – ştim şi asta. Dar cel mai greu de acceptat îmi pare indiferenţa în care au fost aruncaţi românii când vine vorba de bunul public care constituie, până la urmă, această Românie în care îşi duc traiul cotidian. De câte ori nu am văzut fiecare din noi copii care călăreau în parcuri leagănele, deşi depăşiseră demult vârsta la care le-ar fi putut încăleca, dar am preferat să întoarcem privirea şi să ne facem că nu am observat nimic?
La fel, de câte ori nu am dat peste români care, deranjaţi de ambalajul prea greu al unui pachet de ţigări, îl scăpau lejer printre degete, dar pe care i-am tolerat pur şi simplu prin faptul că, vezi, Doamne, de ce să ne complicăm existenţa atrăgându-le atenţia asupra coşului de gunoi aflat la cinci metri? Ieri, la Perla, doi adolescenţi smuceau de zor frunzele unui arbust dintr-o glastră aflată pe trotuar, dar mulţi au fost cei care au trecut nepăsători pe lângă ei, fără să se sinchisească de planta jumulită. Când, totuşi, un bătrân le-a atras atenţia că fapta lor nu e una defel strălucită, adolescenţii l-au catalogat repede drept „babalâc”pe care îl caută cea cu coasa acasă şi, la cât de puşi pe harţă erau, omul a ajuns să fie privit cu ochi răi până şi de restul trecătorilor. Frumos! Admirabil! Asta da atitudine glorioasă şi mitocănească de adolescent mioritic, parcă tocmai coborât de la stână!
Sigur, după cum spuneam la început, grija faţă de bunul public (a se vedea ca exemplu glastra cu arbustul de pe trotuar, n.r.) s-a diluat mult în perioada comunistă. După cum bine puncta Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru al Academiei Române şi descendent al uneia dintre vechile familii nobiliare române, în anii dinainte lui 89, această grijă s-a pierdut prin mecanismul psihologic cel mai simplu: cand nu eşti proprietar, nu ai grijă de proprietate. O exploatezi cât îţi satisface nevoile tale şi, dacă se strică, puţin îţi pasă.
Cu alte cuvinte, poate să rămână Zalăul cu trotuarele cât mai jegoase şi prăfuite, poate să aibă parcurile cele mai lipsite de flori şi verdeaţă, poate să fie presărat de gunoaie – cât timp este vorba de spaţiul public, pe mulţi sălăjeni îi doare în cot de tot. Pentru ei, merge şi aşa. Educaţia bunului simţ şi a respectului faţă de propria persoană, dar şi faţă de ce este în jur este înlocuită în prezent de o lehamite crasă şi de un „miserupism” atroce, care probabil că ar putea fi dat jos prin jupuială, cu bisturiul. Numai că iar vă întreb: câţi s-ar lăsa jupuiţi în acest mod de nesimţire, neobrazare şi proastă creştere? Mda, aşa am zis şi eu… Pe de altă parte, scoateţi la ofertă o operaţie de siliconare ori liposucţie şi vedeţi cum se înghesuie populaţia. Că doar e mai uşor să îmbraci haina snobismului decât să înveţi să apreciezi natura, un vin bun sau o muzică de Ravel.
