Macerarea clasei politice

La început, imediat după Revoluţie, a fost cuvântul. Şi cuvântul era la toţi: FSN-işti, PNŢ-işti, PNL-işti, UDMR-işti, PUNR-işti etc. Toţi promovau, în viziune proprie binele pentru popor. Sau pentru o parte din el. Unii voiau o bucată din ţară, alţii voiau să-i oprească, o grupare voia retrocedarea bunurilor pierdute/confiscate de-a lungul timpului, o alta dorea ponderarea retrocedărilor în favoarea unor eforturi pentru restructurare economică etc. Măcar atunci, la început, fiecare grupare politică avea un scop declarat, o menire, în jurul căreia şi-a brodat programul politic. Erau diferiţi între ei prin idei şi grupurile în faţa cărora s-au aşezat ca să le reprezinte interesele. În România naşterea partidelor politice s-a făcut „împotriva naturii”. Ele nu au apărut din nevoia de rezolvare a problemelor unor grupuri socio-profesionale, ci din iniţiativa unor lideri politici care au reuşit să se aşeze în faţa coloanelor în mişcare. Democraţia conţine şi o componentă ce impune schimbarea/adaptarea continuă funcţie de nevoile oamenilor. Schimbarea este obligatorie şi-n ceea ce priveşte liderii. Dacă comparăm partidele de la noi cu cele din ţări cu democraţie certificată, vom constata că aici găsim aceiaşi lideri (în politică ca şi la marile sindicate) de douăzeci de ani. Pentru orice analist, este evident că funcţionarea internă a acestor structuri este mult mai aproape de dictatură decât de democraţie. Ce vor putea exporta ele în societatea românească? Evident numai ceea ce au în interior! La început, unele elemente din programele politice s-au potrivit cu nevoile oamenilor. Rău a fost că odată ajunşi la putere, oamenii politici au uitat (sau nu le-a păsat) de programe şi promisiuni. Unele partide au plătit ruptura cu electoratul prin eşuarea înafara scenei parlamentare. Altele reuşesc încă să împacheteze meşteşugit soluţii inexistente pentru a-şi perpetua nemurirea. Atunci, la început, era de neconceput ca FSN-ul să poată colabora cu PNŢ-ul sau PNL-ul. Erau programe total opuse, erau relaţii (politice) total antagoniste. Îmi aduc aminte că elementul acuzator cel mai utilizat era legat de funcţiile unora din lideri în fostul partid comunist şi de existenţa în structurile de partid a securiştilor. Apoi, pe măsură ce ţara se prăda, au apărut acuzele de corupţie. Acum s-au amestecat de nu mai ştii care a cui mamă este. Ţărănişti împreună cu democraţi sau liberali sunt sub toate siglele. Nu mai contează principii, nu mai contează doctrină, nu mai contează programe, nu mai contează nici măcar nivelul foarte scăzut de credibilitate al clasei politice. La capitolul corupţie (devoalată) scorurile sunt cam egale. Este perceptibilă existenţa unei structuri care se străduieşte să menţină un anumit echilibru (în viziunea publică) la …furăciuni. Adevărul este că sunt cam toţi băgaţi, sub o formă sau alta, în activităţi vecine cu corupţia. Parlamentarii au ca obiect principal al activităţii lor (reale) lobiul politic pentru rezolvarea unor interese economice (de cele mai multe ori private). Mult peste 90% din ei ar fi putut fi în locul lui Alin Trăşculescu sau Ion Stan. Partidele au ajuns un macerat politic care a susţinut apariţia şi dezvoltarea tuturor relelor şi josniciilor din societate (regimul ticăloşit), un amestec uniform împărţit pe partide şi alianţe care nu mai inspiră deloc încredere. Din păcate, declaraţiile lui Cristian Sima vin să consolideze imaginea eşecului execiţiului democratic de după 1989. Plutirea statului pentru orizontul scurt de timp, nu mai este posibilă fără suport (financiar) consistent dinafară. Probabil, condiţia ce ne va fi impusă va fi să avem o nouă constituţie, să definim mult mai clar puterile în stat, să elaborăm o lege electorală care să elimine controversele şi să adoptăm măsuri dure împotriva furăciunilor. Şi peste doi ani, alegeri Prezidenţiale şi Parlamentare în baza noilor reglementări. Abia atunci maceratul politic va putea fi eliminat, dând naţiei şansele unui viitor ca-n visele noastre frumoase!

Alexandru Lapusan