Invidia, ulcerul sufletului

Văd, cu amărăciune, tot mai multe mostre de frustrare şi invidie (distructivă, există, pare-se, şi una constructivă) care apar exact acolo unde apare frumuseţea unei realizări. Indiferent că e vorba de o reuşită minoră sau de una substanţială, frustrarea şi invidia se iau de mână şi intră cu capul înainte în „plinul” omului care a reuşit ceva. Nu contează ce, a reuşit şi gata! E suficient. Am învăţat că ignoranţa, în aceste cazuri de frustrare amestecată cu alte mizerii, trebuie ignorată. În felul acesta, cel puţin, opreşti afluxul. Cu toate acestea, încerc să înţeleg până la urmă, care ar putea fi cauza. Văzând că fenomenul se repetă ciclic, cu fiecare veste bună pe care încercăm să o aducem în faţa voastră realizez până la urmă ceea ce mi-au spus alţii, mai deştepţi ca mine. Faptul că „bucuria” celui care crede că dinamintează reuşita altuia cu o vorbă, nu e completă decât dacă e expusă moţ în fruntea impresiilor. Urgent, până nu apucă altul să scrie ceva de bine, Doamne fereşte să mai şi laude respectiva faptă sau pe cel care a făcut-o. Sigur că reuşim să vedem, din primele secunde, acolo unde este vorba de o critică obiectivă, sau dimpotrivă, de una debilă şi înveninată. Poate că nu ar fi, până la urmă, ceva atât de grav, însă atunci când fenomenul se repetă des, cei care îl hrănesc sistematic ar trebui să-şi pună serioase semne de întrebare legate de propria viaţă.

Pentru că nu reuşita altuia doare, ci nereuşita şi incapacitatea lor de a înţelege, de a remedia şi de a alege la rândul lor drumul cel bun, care ficăruia îi este deschis şi accesibil. Trebuie doar muncă, pasiune, răbdare şi caracter. Fără astea, călătoria se termină înainte să fi început. Am aflat zilele trecute de succesul unui tânăr profesor şimleuan, pe care Academia Română, cu tot prestigiul ei secular, l-a băgat în seamă pe acest tânăr. Dacă Academia Română te ia în vizor, indiferent cum sau din ce unghi, atunci cred că nu există foarte mult loc pentru dubii. Dar nu. Unul, sau unii, consideră că sălăjeanul de lângă ei trebuie urgent tocat şi stropit cu noroiul unor vorbe total gratuite. „Nu e nicio reuşită! Noroc cu mă-sa, care are nuş’ce bar, şi face bani pe care bineînţeles că îi dă mai departe! Noroc cu ta-su, care cunoaşte pe ăla şi pe ştim noi cine, noroc cu aia şi cu cealaltă.”

Noroc cu orice, numai cu munca şi inteligenţa lui, nu! Reuşita şimleuanului nostru este doar un caz, ultimul, însă mereu când există ceva de bine, indiferent cine „comite” o faptă demnă de aprecieri, ori că e primar, ori că e drumar, ţăran sau elev, apare postacul de serviciu, mereu treaz, mereu pe fază, având parcă locul rezervat, ca să ştie toată lumea şi să înţeleagă că succesul este o himeră, un abur care dispare imediat, o gălăgie de un minut, şi-atât.

Singurul motiv pentru care scriu aceste lucruri este faptul că mi-aş dori ca într-un fel, dacă prin absurd cei care simt aşa vor citi asta, să încerce, cu paşi mărunţi şi cu răbdare, să coboare în ei şi să vadă că nu sunt chiar atât de goi şi de lipsiţi de lucruri bune cum se cred. Şi cum, subconştientul lor le comandă sistematic. Aceste impulsuri, venite din adâncuri, se materializează în astfel de manifestări, care sunt inofensive pe lângă adevăratele răzbunări pe succesul altuia, traduse în fapte, în atitudini care realmente pot produce stricăciuni notabile. O vorbă de rahat, sigur, nu trebuie luată în seamă, iar cel care face subiectul laudelor sincere şi meritate, sunt convins că nu se apleacă asupra acestor mostre. Însă de multe ori frustrarea şi invidia se cresc una pe cealaltă şi ajung, împletite sinergic, să conducă la fapte cu consecinţe deosebit de grave. Aici e pericolul.

Timpul şi energia consumate în acest scop, usucă şi sufletul şi trupul deopotrivă. Atenţia îndreptată către capra vecinului, o lasă pe a ta să moară de foame. Omul măcinat de invidie trăieşte, înainte de toate, o dramă proprie. Unii poate chiar nu mai sunt capabili să se ajute, însă tocmai de aceea există ajutor specializat, începând de la dragostea şi atenţia celor apropiaţi, care poate face minuni, mergând până la ajutorul specializat, acolo unde este cazul. Problema este că aceste manifestări nu rămân niciodată într-o formă fixă. Ca orice rău de pe lumea asta, şi această formă creşte, şi creşte bine mai ales atunci când e hrănită cu fiecare ocazie. Cei care refuză să se înţeleagă pe ei înşişi, să accepte că au o problemă şi să treacă, cu tot arsenalul, la remedierea ei, trăiesc o viaţă urâtă şi tristă.

Bucuria, o manifestare firească a oricărei fiinţe, ajunge să fie activată doar prin răul pe care îl gândesc, îl expun sau îl fac. Iar când sursele fericirii cuiva sunt vorba grea, gândul întunecat şi inima rea, rămâne valabilă eterna alternativă: alegi să te salvezi (să te laşi salvat) sau rămâi în largul mării, crezând că valurile pe care le faci vor fi mereu mai mari decât cele care te înconjoară.