Generația mea

Ana Berar
Ne-am născut în vremuri tumultoase, mulți dintre noi poate nedoriți de părinți, care s-au trezit peste noapte obligați să ne aducă pe lume. Așa zișii decreței au venit ca un tsunami și cel mai bine se vedea la școală, unde numărul de clase ale generației mele era cam de patru ori mai mare decât a celor dinaintea mea. Aveam să aflăm lucrurile acestea mai târziu și să le pricepem în întreaga lor complexitate și chiar oroare, mult mai târziu.
Am crescut în vremuri cu lipsuri. Cozile erau una dintre permanențele copilăriei noastre. Nu cred că ne traumatizau prea mult, ceva-ceva tot puneau părinții pe masă. Ne anunțam unii pe alții, de multe ori strigând pe sub balcoane – ”vezi că se bagă parizer la alimentara” și ne repezeam cu toții la coadă. Era mai amuzant să stai cu cineva împreună la rândul care se lungea în câteva minute. Rămânea frustarea, atunci când râvnitul parizer se termina exact înaintea ta, plecai din magazin sperând că data viitoare va fi mai bine. Nu știam ce înseamnă să calculezi calorii, dietele erau o fantezie… cine avea nevoie de ele? Eram aproape toți subțirei, poate pentru că umblam pe jos mult, ne jucam mult… Aveam să aflam mult mai târziu ce inseamnă să mănânci sănătos, ce sunt chestiile bio, ce sunt alea informații nutriționale…
Sufeream totuși pentru haine. Visam la blugi, cine avea blugi de-ăia adevărați era liderul găștii. Blugii veneau dinspre Serbia sau Ungaria și costau bani serioși. Plus că trebuia să știi filiera. Ne rugam de părinți să găsească o pilă la vreun magazin de confecții sau încălțăminte pentru niște raiați sau ceva ghete Clujeana care să ne facă să ne simțim mai importanți. Oferta era mică, așa că purtam toți cam același fel de haine pe care eventual le mai schimbam între noi ca să părem mai bogați. Aveam să aflăm peste mulți ani despre branduri, trenduri și cum e să ai un dressing plin de haine și nimic de îmbrăcat.
În zilele de după explozia de la Cernobîl am fost la plajă. Era vreme frumoasă, început de vară și era păcat să nu profităm. Evident fără cremă de protecție solară. Auzisem pe la Europa Liberă ceva de un nor radioactiv, dar cine știa ce-o fi ăla și ce poate aduce cu el. Iar apoi am ronțăit tabletele de iod primite de la școală, să scoatem radiațiile din noi. Aveam să aflăm după o vreme cât de mare a fost pericolul și nu vom ști niciodată cât de mult ne-a afectat. A, era să uit. Am trăit și cutremurul din ‘77, speriați de ce vedeam la televizor sau de ce ne spuneau la telefon neamurile ce trăiau mai la sud.
Revoluția ne-a prins la început de maturitate, suficient de trecuți prin viață ca să știm ce e aia comunism cu toate minciunile lui, dar tineri și plini de un entuziasm nemărginit pentru lumea nouă care se deschidea în fața nostră. În care ne-am descurcat unii mai bine, alții mai rău. Unii (mulți) au luat calea străinătății și și-au mutat rosturile în alte lumi. Alții (mai puțini) care am rămas și care poate regretăm că nu am avut elanul sau poate inconștiența să fi plecat și noi. Am trăit pe pielea noastră democrația originală românească și aveam să aflăm după niște ani că nu poți construi ceva sănătos pe rădăcinile putrede ale unui regim trecut, lăsându-i din nou în față pe politrucii vopsiți și tupeiști ai vremurilor noi.
Am trăit intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană, minunându-ne de norocul care a dat peste noi, de șansa uluitoare pe care am primit-o, de felul în care s-a deschis lumea.
Prin ce am mai trecut? O criză economică ce ne-a zdruncinat puternic. O pandemie care a stricat toate rosturile știute ale lumii. Și, ca și cum nu erau deja destule, avem acum parte și de un război. Din fericire nu chiar al nostru dar, din păcate, este destul de aproape ca să-i simțim colții cum ne sfâșie confortul vieților noastre europene și teama că am putea urma.
Am ajuns la o vârsta la care, departe de a fi bătrâni, am trăit atât de multe încât ni se pare că au fost mai multe vieți comprimate într-una. Privim în urmă la timpurile vieții noastre, la reacțiile noastre, la deciziile noastre luate uneori cu multă naivitate sau inconștiență. Ce ne vor aduce anii care vor urma? Cine mai poate ști? Mergem inainte, noi, generația mea, sperând la vremuri senine și ducându-ne cu noi bagajele, doldora de atât de multe și diferite amintiri.

One Thought to “Generația mea”

  1. […] Ana Berar Ne-am născut în vremuri tumultoase, mulți dintre noi poate nedoriți de părinți, care s-au trezit peste noapte obligați să ne aducă pe lume. Așa zișii decreței au venit ca un tsunami și cel mai bine se vedea la școală, unde numărul de clase ale generației mele era cam de patru ori mai mare decât a celor dinaintea mea. Aveam să aflăm lucrurile acestea mai târziu și să le pricepem în întreaga lor complexitate și chiar oroare, mult mai târziu. Am crescut în vremuri cu lipsuri.  » Mai multe detalii […]

Dă-i un răspuns lui Generația mea - Stiri Transilvania 24 - Stiri online - Evenimente - Noutati Anulează răspunsul