Din criză în criză

Cătălin Avramescu

Unul dintre misterele vremurilor de pe urmă este acela al numelui. Cum se cheamă regimul în care trăim? Imediat după 1990 a apărut o etichetă care a fost folosită cu succes de politicieni pentru a manipula publicul. România ar fi fost pe drumul unei „tranziţii spre democraţie”.
Sunt deja ani buni de când nu am auzit refrenul acesta cu „tranziţia”. Politicienii au declarat România o „democraţie” şi au închis subiectul. Când s-ar fi petrecut această minune? În momentul respectiv a trecut neobservată, iar după aceea a devenit neinteresantă.
Eu vă propun altceva. În România s-a instaurat o guvernare de criză. Au mai existat guvernări de criză în istoria recentă a Europei şi a lumii. Însă acum avem de-a face cu două diferenţe.
Prima: aceasta este o criză cronică. Crizele, de obicei, sunt scurte. Câteva luni, câţiva ani. La noi criza o ţine aşa cel puţin din 1989. Dacă mă gândesc bine, de la sfârşitul anilor 1970, când iluziile unui ceauşism prosper şi relativ liberal s-au risipit.
A doua: criza este, aproape exclusiv, produsul Statului şi al elitelor de pradă care l-au acaparat. De obicei crizele vin din afara sistemului. Un partid noi care, precum naţional-socialiştii germani, dezechilibrează sistemul parlamentar. Sau colapsul unui întreg sector economic, sub presiunea progresului tehnologic. În România însă, criza este aproape întotdeauna fabricată de politicieni.
Combinaţi cele două aspecte şi veţi obţine o formulă curioasă. România merge dintr-o criză artificială în altă criză artificială. Iar sistemul politic este orientat nu spre obiectivul bunei guvernări, ci este construit în jurul nevoii ca aceste elite de pradă să îşi supravieţuiască propriei incompetenţe.
Iată cazul Educaţiei. Înainte de 1989 învăţământul era, desigur, afectat. Salarii mici, inegalităţi masive între rural şi urban, cenzură impusă de Partid. Dar cenzura a dispărut practic peste noapte, la începutul lui 1990. Tot atunci facultăţile au introdus rapid, specialităţi noi. Lucrurile se mişcau în direcţia bună.
A venit vara lui 1990 şi Statul şi-a băgat proverbiala coadă. La prima vedere, motivul era ridicol. În faţa Ministerului Educaţiei făceau scandal câţiva părinţi nemulţumiţi de notele acordate odraslelor la examenul de la facultatea de Medicină. Cereau „suplimentarea” locurilor. Spre stupefacţia mea, au obţinut-o.
Întâmplarea este foarte curioasă. În Iunie 1990 regimul lui Ion Iliescu tocmai asmuţise bandele de mineri peste studenţi. Mulţi au fost alergaţi pe holurile facultăţilor sau au fost umflaţi cu duba de pe stradă. Îmi este greu să cred că o mână de părinţi ar fi speriat într-atâta regimul. Mai degrabă suspectez că a fost, la început, o tentativă de a face un favor unor instituţii pe care regimul dorea să le liniştească.
Oricare ar fi explicaţia acestui gest, de atunci în Educaţie s-au deschis porţile Iadului. Fiecare Guvern a venit cu câte o grozăvie. De atunci, în şcoli este o criză fără nici un precedent. Citiţi pe Internet postările unor profesori din liceele din România. Mulţi sunt umiliţi şi agresaţi la ore de proprii elevi. În clasamentele internaţionale, învăţământul din România a picat pe verticală.
Priviţi la crizele din transporturi. Prin anii 1990-2000, marea problema era aceea a gropilor. A urmat criza de la CFR. Tarom-ul de mult este un copil-problemă. Chioşcurile de la Metrou, halul în care este aeroportul Otopeni, situaţia lamentabilă a taxiurilor. Lista problemelor s-ar duce până pe ultima pagină a ziarelor.
În fine, să nu uităm şi de Sănătate. Spitale unde se serveşte mâncare cu gândaci. Manageri care sunt arestaţi după ce fac averi de milioane de euro din prădarea resurselor publice. Ambulanţe achiziţionate cu scandal.
Am folosit termenul „probleme”, însă aici este vorba de mai mult. Toate aceste sectoare – Educaţie, Transport, Sănătate – alături de multe altele, sunt cronic disfuncţionale. Seamănă cu acele maşini declarate „daună totală” pentru că sunt atât de lovite încât nici nu merită să le mai repari, le dai direct la „Fiare Vechi”.
Iar această disfuncţionalitate este direct rezultatul deciziilor guvernanţilor. Nu noi, cetăţenii, am decis ca repetenţii cu media 2 să primească burse de merit. Nu noi cumpărăm lapte stricat să punem pe masă copiilor de la grădiniţele de stat. Nu noi am făcut licitaţie pentru autobuze turceşti fără aer condiţionat.
Mai rămâne de lămurit ceva. Cui foloseşte tot aceste circ?
Din păcate tot lor, guvernanţilor. Criza, pentru ei, trebuie gestionată în regimul stării de urgenţă. Asta înseamnă că poţi conduce „din pix”, fără să te mai încurci cu legi, cu standarde de bună-guvernare, cu transparenţă a cheltuirii fondurilor şi alte asemenea mofturi. Criza înseamnă şi un motiv pentru ca „instituţiile de forţă” să confişte, de la autoritatea civilă, manetele puterii instituţionale.
Iar viitorul arată ca şi trecutul. Stăm şi aşteptăm să vedem în ce şanţ mai intră guvernarea. Şi trebuie să recunosc, guvernanţii au devenit mai rapizi în furnizarea răspunsului. Îi ghicim după sunetele pe care le scot în weekend. Vine la rând, suspectez marele jaf al pensiilor private.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro

One Thought to “Din criză în criză”

Leave a Comment