Despre bucurie. Puțină filosofie practică

Daniel Săuca

Zilele astea, printre altele, m-am gândit și la ce mai înseamnă bucuria. Nu fericirea care, să zicem, e un „concept” mai complicat. Bucuria simplă, directă, nefardată, fără zorzoane filosofice. Ne mai bucurăm cu adevărat de ceva? Povestea e veche, ei bine, mult mai veche decât „înțelepciunea” de azi, dată și de tot soiul de cărți de „dezvoltare personală” și „influenceri” cu videoclipurile și podcasturile lor cu tot. Stoicul Epictet, printre „învățătorii” care pot fi amintiți aici, ne spune, în celebrul său manual, că „nu în lucruri, ci în păreri stă răul”. Nu te poți bucura, zic eu, de un lucru (bun), dacă opinia ta despre respectivul lucru este negativă. Pare de domeniul evidenței, dar nu este chiar așa: am întâlnit destui neohumanoizi care se „bucură” de nenorocirile, necazurile altuia. Radiază de „fericire” la gândul că unui semen îi este greu. Pare incredibil, dar am întâlnit și specimene care se „bucurau” de moartea unui prieten sau a unei rude. Cazurile astea țin, probabil, de domeniul „demonicului” ori a prostiei. Ceea ce vreau să scot în evidență astăzi este relativitatea extraordinară a eticului (judecății morale) în lumea contemporană. Când spui că te bucuri de ceva, ești obligat să definești, să indici foarte exact „tipul” de bucurie. Și nici atunci nu poți fi sigur că exprimi „părerea” potrivită. Tare mi-e că „noua morală” nu mai e legată doar de „bine” ci și de „rău”. Să lăsăm, totuși, „finețurile”. În 20 februarie 2023 m-am bucurat, ca un copil (adică simplu, naiv), de aniversarea „majoratului” revistei Caiete Silvane. M-am bucurat pentru că un lucru bun trăiește de 18 ani. Sper că am fost suficient de clar. Atât pentru azi, ne reîntîlnim vineri, cu un nou episod din serialul vostru preferat de desene animate editoriale.