De fapt, noi ce vrem?

Vorbim, de cele mai multe ori, despre o Românie nebună, despre un sistem ciudat, chiar corupt. Nu putem vorbi despre o ţară democratică atâta timp cât există un sistem corupt şi grupuri infracţionale, mai mult sau mai puţin rafinate.
Politicenii au făcut legile în aşa fel încât să tragă focul sub oala lor, astfel încât să-şi protejeze reduta numită Parlament. Pentru cei de la vârf, va exista întotdeauna „o vacă de muls”, iar oamenii de rând vor fi nevoiţi să dea în continuare din coate pentru a câştiga pâinea ce urmează să o pună copiilor pe masă. Este, oarecum, tot un fel de comunism, însă, sub o formă perfidă, dacă nu chiar perversă.
„Caracatiţa politică” şi-a înfipt de ani buni tentaculele şi în lumea sportului, iar acum tragem ponoasele. Ne plângem că nu avem baze sportive, că tinerii noştri sunt traşi pe linie moartă fiindcă nu sunt suficient de valoroşi, iar din această cauză, ne vedem nevoiţi să „importăm” jucători din alte ţări pe care, de cele mai multe ori, străinii îi refuză.
Am ajuns să plătim sportivii din campionatele româneşti cu mii de euro lunar, fie că vorbim de străini, fie că ne referim la jucătorii autohtoni. Nu mai există decât ici, colo, jucători care să joace cât de cât cu sufletul. O fac doar pentru bani. Transferurile au devenit deja o adevărată licitaţie, iar cine oferă mai mult câştigă. Nici între marile rivale din România, Steaua şi Dinamo, nu mai există acea „regulă internă”, prin care jucătorii unei echipe să nu evolueze niciodată la marea rivală, indiferent cât va oferi conducerea acesteia.
Pentru sportivii momentului primează banul, nu are rost să ne tot ascundem după deget, iar dacă încerci să cobori puţin cota, automat ţi-au făcut cale întoarsă, fiindcă, vezi Doamne, sunt cluburi care oferă mai mult. Şi, nu ar fi nici asta o problemă, atâta timp cât ar exista bugete care să-ţi permită parcursuri cât mai lungi în cupele europene.
Majoritatea echipelor din România sunt finanţate din bani publici, iar banii proveniţi din mediul privat sunt extrem de puţini în cele mai multe cazuri. Cu toate acestea, continuăm că „pompăm” în salarile jucătorilor, indiferent despre ce sport vorbim, iar când vine vorba despre cupele europene, constatăm că banii nu sunt suficienţi decât pentru unul, două, maximum trei tururi. Şi, nu fac referire la recentul caz din voleiul zălăuan, pentru că nu e singular, iar în istoria sportului românesc au mai fost astfel de cazuri şi în alte ramuri. Nici cei de la Arcada Galaţi nu au acordat importanţă prea mare cupelor europene în acest sezon. Au plecat fără cei mai importanţi jucători în Serbia, chiar şi fără antrenori. Tot lipsa banilor a fost şi motivul pentru care, în 2014, conducerea din acea vreme a clubului de volei din Zalău nu a înscris echipa în Cupa CEV, a doua din Europa ca valoare. Acesta pare să fie, de fapt, motivul real pentru care a părăsit şi vicecampioana României cupele europene la finalul anului trecut. Acuzele privind pariurile sportive par a fi mai degrabă nefondate, decât reale, iar o astfel de „acţiune” pare aproape imposibil de demonstrat.
Vina pentru aceste neajunsuri nu o are actuala conducere a clubului de volei din Zalău, nici cea de la Galaţi şi nici persoanele care au condus echipa din Zalău în 2014. De vină este acest sistem corupt, care s-a înfipt atât de bine în România, încât avem nevoie de mulţi ani de acum înainte pentru a readuce sportul pe linia de plutire.
Nimeni nu spune că sportivii români nu-şi merită banii primiţi, însă, s-a ajuns în ultimii ani la nişte sume de neînchipuit pentru un om obişnuit, care vine să privească un meci de fotbal, handbal, volei sau orice alt sport.
Nu am nimic cu niciun sportiv, să nu fiu înţeles greşit; însă, mi-aş dori, ca orice alt plătitor de taxe şi impozite din această ţară şi ca iubitor de sport, să văd un sport mult mai curat, un sport atractiv, aşa cum a fost la un moment dat. Mi-aş dori să văd mai mulţi sportivi autohtoni sau cel puţin sportivi români, cu toate că nu sunt un naţionalist înrăit. Aş vrea să văd sportivi cu salarii decente, dar normale, pentru că e absurd să spui că un muncitor de rând câştigă într-un an cât un sportiv într-o lună, cu toate că e o realitate.
Din păcate, la nivel european, sportul românesc rămâne corigent la tot mai multe discipline, iar cel mai elocvent exemplu îl reprezintă numărul mic de medalii cu care ne-am întors în 2016 de la Jocurile Olimpice.