Guma de șters regretele

Atât de frumoase și inocente erau jocurile din vacanțele noastre de altădată, atât de năstrușnice și pline de suspans, încât deceniile care au trecut peste mine nu reușesc în niciun chip să atenueze amintirea, dar și efectele lor. Îmi vine câteodată să-i iau pe toți copiii pe care îi văd, apatici și pierduți prin tablete sau telefoane și să le spun cât de mult pierd atunci când refuză să își petreacă timpul liber afară, pe viu, împreună cu alți prieteni, indiferent de numărul lor. Eram destul de amărâți în anii ‘80 încât totul trebuia, practic, inventat pe loc. În afară de câteva cutii cu jocuri anoste de prin librării, mingi de fotbal care nu prea se găseau – pentru băieți și câteva păpuși cu semi-chelie – pentru fete, copiii din anii comunismului nu prea aveau alte obiecte pe care să le includă în ceea ce făceau atunci când “ieșeau afară”. Bicicletele erau foarte scumpe, puțini și le permiteau, mai aveam niște rotile cu roțile tocite pe care e forjam aproape non-stop, niște bețe cu care ne mai luptam, o coardă, niște capace de bere, cutii de chibrituri sub formă de colecție – în rest, totul era încropit și adaptat jocului, însă tocmai aici era marele secret al timpului petrecut la joacă, afară. Totuși, eram atât de fericiți încât cu greu pot reda în cuvinte ceea ce trăiam zi de zi, atunci când, în sfârșit, ieșeam la joacă până se înnopta. Făceam mici expediții prin zonele cu pădure, într-una din zile reușind să băgăm în sperieți familiile pentru că era aproape miezul nopții și nu mai ajungeam acasă. Eu eram de multe ori capul răutăților. Într-o după-amiază de vară, pe la începutul anilor ‘80, am strâns gașca și am început să împart sarcinile pentru marea expediție la “Stânca de Lut”, un loc pe care noi îl consideram misterios. -Tu aduci pâine, Mutule, iar tu, Buzilă, aduci niște gem. Vezi să nu te prindă mă-ta că iar o încasezi. E bună și slănina, care aveți pe acasă. Voi veniți cu pufuleți, eugenii, biscuiți Voinicel, luați ce aveți prin debarale, furați tot!, le spuneam, cu ochii mijiți, camarazilor mei care își frecau palmele de bucurie că în sfârșit plecăm în „expediție”. După lăsarea serii, ne-am rătăcit. Cei mai mici au început să plângă, nu neapărat de teamă cât de gândul că o vor încasa acasă. Plini de zgârieturi și noroi, înfometați, am fost găsiți în pădure de câțiva militari. – Tu al cui ești mă, ăsta mai negru? A lu’ Aldea, a răspuns în sughițuri cel mai răpănos dintre noi. Rând pe rând ne-am prezentat și, înainte de miezul nopții, am ajuns acasă, fără consecințe prea usturătoare. Într-o altă zi, plictisiți de jocurile obișnuite (Frunza, Nuca în gaură, Țară, Țară… etc.) am decis că e timpul să mă așez la casa mea și să o iau de nevastă pe vecina care se tot hlizea la mine ori de câte ori mă vedea. Zis și făcut, Carla, o fată tare frumușică, avea vreo 10 ani, era foarte isteață, sufletistă și râdea permanent, fiind nelipsită din orice trăznaie pe care o coceam, a considerat și ea că trebuie să pornim în viața de adult și să facem ceva serios. Am împărțit, în mare secret, invitațiile. În trei blocuri în care stăteau doar familii de militari, am reușit să împărțim zeci de invitații celor mici. Toată lumea știa că urmează o mare nuntă, însă condiția pentru participarea la petrecere era, firește, secretul evenimentului. Am ales nașii, am pregătit meniul, mesele erau niște pături pe care aveam să ne așezăm într-o poiană din apropierea blocurilor. Niciun părinte nu a aflat ce avea să se întâmple într-o dimineață de august, atunci când ai noștri erau la muncă. Ne-am îmbrăcat în costumele pe care le aveam de la Casa Pionierilor – eu aveam niște nădragi din catifea mov și o cămașă cu gulere mari și ascuțite, de la un curs de dans, Carla purta o rochie cu volane, ca o varză, peste care mai pusese o perdea iar pe cap un voal uriaș făcut din hârtie igienică albă – o raritate pe atunci. Fiecare a adus de prin frigidere sau cămară ce a avut și la ora 9 dimineața alaiul a pornit pe stradă. Nașii erau și ei mândri de noi, luându-și rolul în serios. Copiii de la dansuri populare țopăiau pe margine, bătrânele ieșiseră pe la ferestre, aveam și instrumentiști pricepuți care suflau de mama focului în trompete, cert este că veselia a ajuns, firește, la urechile unui părinte care a anunțat la rândul lui și alte familii cum că este o mare nuntă pe stradă. Nu ne-a fost stricată petrecerea, pentru că ai noștri au înțeles că nu făcusem nimic rău și că, oricum, alte bucurii nu prea avem. Mi-am amintit zilele trecute de însurătoarea mea pe care tare aș fi vrut să o retrăiesc, în hohote de râs, povestind acum cu Carla, cea pe care nu aveam să o mai văd vreodată după ce am plecat din oraș, mutându-mă în București, pentru că s-a prăpădit la nici 40 de ani. Multe bucurii ne-a adus copilăria noastră, cea plină, altfel, de o mulțime de lipsuri și dorințe rămase neîmplinite. Ceea ce copiii de astăzi trebuie să audă de la părinți, ca literă de lege, este necesitatea petrecerii timpului liber în aer cu adevărat… liber. Să lase deoparte orice dispozitiv, orice gadget și să interacționeze unii cu alții pe viu, cum se spune. Să se privească în ochi, să își strângă mâinile, să se îmbrățișeze. Să-și pună mintea la lucru și să simuleze diverse situații în care, la un moment dat s-ar putea afla, dar să și găsească soluțiile și să iasă din încurcături diverse, poate chiar situații critice, doar cu ceea ce au la îndemână. Să fie mai dinamici, să lase statul în pat și letargia, să meargă cât mai mult pe jos sau cu bicicleta să alerge, să fie mereu curioși să interacționeze cu natura, cu animalele, insectele, cu plantele, pentru că în toate aceste lucruri simple dar care nu vor fi niciodată perimate, vor găsi sursa unei copilării cu adevărat fericite și a unei vieți echilibrate de adult.  Din păcate, mare lor dușman – internetul folosit excesiv – va însemna nu doar un trup de viitor adult vulnerabil în fața multor afecțiuni, de la obezitate până la afecțiunile de ordin psihic sau problemele de ordin psihologic, dar și un spirit veșnic obosit, sătul de toate și chinuit de modelele în care, din păcate, cele mai multe platforme de socializare continuă să ți le prezinte ca fiind exemple bune de urmat, totul fiind, în realitate, o mare păcăleală. Îndemnați-vă copiii ca în aceste săptămâni de vacanță să alerge desculț prin iarbă, să își facă o cazemată din crengi și frunze, să se lupte corp la corp și nu în jocurile obositoare de pe telefoane, să privească cerul nopții, să cânte, să râdă cât mai mult, să mănânce mai simplu și să lase deoparte pe cât posibil orice tehnologie sau obicei care înseamnă, de fapt, îndepărtarea de copilărie, de anii care trebuie trăiți în realitate și nu privind într-un ecran!

Încurajați-i pe copii să facă toate acestea nu doar pentru ca mai târziu să zâmbească cât pot de des, răscolind prin amintiri, cât mai ales pentru ca ei, viitori adulți, să știe să găsească un strop de fericire și bucurie în orice minut trăit, în orice lucru, cât de simplu sau sărăcăcios ar părea. Să-și prețuiască părinții, familia, prietenii, să fie generoși, să asculte mai mult, să se irite sau să se supere mai puțin, să dăruiască, să ajute, să nu judece pe nimeni, să nu fie zgârciți și să reușească să se descurce, chiar zâmbind în momentele grele, cu ceea ce au la îndemână. Iar cele mai importante unelte vor fi atunci brațele, mintea și spiritul lor – cu bazele pe care le pun doar copilăria și primii ani, cei mai frumoși de altfel pentru mulți dintre noi, din timpul ce ne este fiecăruia dăruit. Este adevărat, trăim alte vremuri și multora comparațiile de acest gen le-ar părea inutile. Doar că nu trebuie să uităm faptul că natura există, mai avem păduri, mai avem spații verzi, munți, locuri care de multe ori sunt aproape de casă, trebuie doar să vrem ca noi și copiii să le descoperim și să ne bucurăm de ele. 

Lăsați-i să se zgârie, să muște dintr-un colț de pâine, să-și murdărească hainele – avem mașini de spălat și cei mai performanți detergenți – însă nu avem ceea ce, poate, ne-ar ajuta cel mai mult, pentru că nimeni până acum nu a reușit să inventeze o gumă de șters regretele. În special cele pe care un adult le-ar putea avea amintindu-și mereu că și-a trăit copilăria cu ochii într-o bucată luminoasă de plastic, ignorând fericirea care îl aștepta zi de zi sub fereastră.