Daniel Săuca
În plin scandal, alt scandal, al câtelea scandal, cu șobolanii vechi și noi (chiar așa, oare clasa politică actuală nu are nevoie acută de o deratizare completă?) mi-am adus aminte (și) de câteva rânduri apărute la rubrica de față cu vreo 14 ani în urmă: „În discursul rostit cu prilejul depunerii jurământului, Ferdinand I a declarat că va fi un «bun român». Şi s-a ţinut de cuvânt” (I. Scurtu, „Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu”, 2010, p. 58). De multișor nu prea mai există, în spaţiul public, sintagma „bun român”. La un moment dat se vorbea de „bun european”, chiar dacă mai nimeni nu a putut defini cât de cât rezonabil expresia. „Bun român” a fost înlocuit(ă), mai ales în mediile politice, cu „interesul naţional”. Mai toţi politicienii (vorba unui fost prezident suprem) erau cu „interesul naţional” în gură. Dacă declamai că eşti în slujba „interesului naţional” (nici nu contează ce înseamna) gata, erai salvat! Erai, destul de probabil, un „bun român”. Ei bine, în plin scandal național, scandal politic, mi-am adus aminte de „cariera” făcută de această expresie, de „bun român”. Și nu neapărat într-o cheie naționalist-ortodoxă. Ar fi bine să răspundeţi şi voi la întrebarea ce mai înseamnă, în 2026, a fi „bun român”. Sau numai român? Oare politicienii ar merita să răspundă la aceste întrebări? În ceea ce mă privește, spășit, afirm că nu mai știu ce înseamnă să fii „bun român”. Pe vremuri, măcar simțeam, intuiam asta, și în preajma cărților de istorie ale României. Încerc să-mi văd de treabă, de lucrurile în care cred, cu speranța că haosul nu ne va înghiți cu totul.
Este nevoie de o deratizare completă chiar dacă unii și-au vopsit părul roșu, îi cunoaștem după vorbe. Trebuie o persoana curajoasă care să o facă, împreună cu poporul.