Atunci când nu mai putem cu ei

Nu se mai poate şi nu mai putem cu îmbătrâniţii ăştia în fărădelegi, scandaluri, infracţiuni, şulfăreli. Eu unul, nu mai pot cu politicienii noştri. Sau ai cui or fi, mă rog, că „ai noştri” deja sună de drag, şi nu e cazul. Nici cu ei nu mai putem – din câteva sute de motive, nici fără ei (mă refer acum la funcţii) nu prea avem cum. Pentru că asta e legea, structura, asta e România și nu suntem singurii. Eu m-am decis: nu mai pot cu aceşti politicieni.Ţara asta este mâncată din exterior spre interior şi invers, simultan, şi nu am idee în ce altceva am putea să ne transformăm decât în nimic. Ce e de făcut, oameni buni? Calitatea de învinuit sau inculpat, a devenit o condiţie sine qua non pentru a fi politician. Nu eşti om politic adevărat dacă n-ai în sertar cel puţin o citaţie de la DNA sau alt parchet. Dacă nu o ai încă, vine ea, nu-ţi face probleme. Ce ne facem cu cei ale căror preocupări zilnice sunt situaţiile conturilor din bănci, a averilor, a tablourilor, a nepoţilor şi copiilor care, nu-i aşa, moştenind „talentul”, trebuie musai înşurubaţi în fotoliul de lângă tăticul sau mămica, pentru perpetuarea speciei parazite. Ne mai mirăm de cei din Capitală, miezul dezastrului, că se porcăiesc zilnic, ca la uşa cortului. Nu trece o zi să nu lanseze cu catapulta, zeci de acuze, mizerii, calomnii, jigniri. De unde Dumnezeu credeţi că mai au timp şi energie ca să mai poată decide şi pentru voi, când preocuparea poiticianului pesedist, penelist, pecerist sau ştie-l Dumnezu ce mască mai poartă, este binele propriu şi fericirea personală. De unde credeţi că vine dragostea asta neţărmurită pentru aproapele lor, pentru liniştea celor care i-au ales şi pentru bunăstarea “anonimului”, dacă de la vorbă până la faptă zici că străbat Calea Lactee, de nu se mai împlineşte nimic niciodată.

Noi nu avem o clasă politică adevărată, nici la nivel naţional nici judeţean şi nici local. Să mă contrazică cine doreşte, să mă înjure cine pofteşte: liber la “mucit”. Nu avem clasă politică adevărată! Nu avem preşedinţi, primari, consilieri locali, senatori sau deputaţi adevăraţi, dedicaţi, cu sânge în venă şi zvâc în nădragi. Aş vrea să îmi spună cineva dacă a simţit că viaţa lui s-a schimbat în bine, sau a familiei lui, a copiilor lui, a bătrânilor pe care îi mai are, dacă ceva a suferit vreo „mutaţie sănătoasă”, cu, sau prin ajutorul acestor oameni. În afară de faptul că îşi fac mai mult sau mai puţin datoria, adunând un gunoi sau zugrăvind zidurile ridicate de alţii, evident tot cu banii noştri, aş vrea să ştiu cum se schimbă viaţa noastră sub cuvântul şi fapta lor. Vreau să ştiu de ce nimeni din mediul politic, de exemplu, nu susţine, nu ajută sau nu le dă în cap bancherilor, în marea nenorocire cu francul elveţian. De ce toţi susţin jocul acesta piramidal murdar şi criminal şi susţin băncile în loc să facă naibii ceva şi pentru omul care, uite, vrea, dar nu mai poate să plătească pentru că moare de foame! De ce hoţul bogat e protejat şi mângâiat la ouă, iar omul din stradă vede cum îi fuge pământul de sub picioare şi, deşi urlă şi face semne disperate, politicianul trece pe lângă el fără să-l bage în seamă. De ce, fie că sunt în Senat fie că sunt în chicineta locală, o mână de oameni nu se pot înţelege, în numele lui Dumnezeu, nu pot ajunge la un consens, iar interesele sau deciziile care se iau, sunt bla bla bla-uri pentru cetăţean, interese spoite doar în vopsea politică sau, motiv de circ şi panaramă. Răspunsul e acelaşi şi rămâne etern: Pentru că pe toţi îi doare fix în cur de voi. De-aia nu mai poate politicianul la patru ace, fie că vorbim de Ardeal, Dobrogea, Banat sau Moldova. Excepțiile există, dar sunt rare ca diamantele. Da, sună trist, dramatic chiar. „– Cum, păi eu am avut încredere, păi aştia nu-s ca ăia, hai să le dăm o şansă, hai să-i credităm, să avem răbdare!”. Dragii mei, deşteptarea! Toţi au fost, sunt şi vor fi la fel. Măşti care promit en-gros, zâmbesc fals şi mint privindu-vă în ochi. În culise, îşi numără banii, averile, posturile ocupate de neamuri, perspectivele. Vacanţele, maşinile, casele, amanţii, interesele. Toate într-un munte de rahat, un buncăr inutil, sufocat de bunuri, pentru că e dovedit ştiinţific; cu cât aduni ca înecatul, averi care îţi prisosesc, cu atât rişti să crăpi mai repede şi, spun gurile rele, chiar nu iei nimic cu tine dincolo!

Ce ne facem cu oamenii ăştia care nu sunt în stare să se respecte între ei, să fie parolişti, să fie cinstiţi în relaţiile de acolo, de la vârfuri? Cum să mai sperăm la o urmă de grijă sau de atenţie faţă de noi, cei care suntem în viziunea lor, “o semnătură şi o ştampilă” în plus pentru bunăstarea lor.

Unde sau cui să spunem că nici nu mai putem şi nici nu mai vrem, cu ei!?