Undeva în Transilvania

Numele lui era Friedmann Abraham, dar românii din satul Jac îi spuseseră încă de când era copil Brumălă; soţiei lui, pe care o adusese din alt sat, nimeni nu ştia de unde, oamenii îi spuneau Brumăloaia, un augmentativ care avea pesemne legătură şi cu faptul că noua doamnă Friedmann era rotundă ca o lună plină. Brumăloaia, apreciată pentru firea ei omenoasă, avea braţele încărcate de sfaturi şi cuvinte mângâietoare pentru oricine îi trecea pragul. Devenise în scurt timp o adevărată confidentă a femeilor din sat, care mergeau la ea (cu încrederea cuvenită unei femei mai citite şi mai umblate prin lume) să-i ceară sfatul într-un necaz sau altul. Din această operă generoasă de sfătuire în scurt timp se iscă printre femei o vorbă de duh, preluată la un moment dat şi de bărbaţi: „Toată lumea are un necaz, dar nu sunt două necazuri la fel”. Brumăloaia îi dăruise lui Brumălă doi copii, Gittel şi Itziberlă. Fratele lui, Leibiș Friedmann, fusese binecuvântat de Dumnezeu cu şapte copii, din care lui unul îi erau dragi cei doi băieţi, Herzl şi Mayer. Familia lui Brumălă şi cea a fratelui său Leibiș formau mica comunitate evreiască din satul Jac, aflată la a doua generaţie. Tatăl lor, Abraham Friedmann, se aciuase în sat în anii 1880, nimeni nu mai ştia exact în ce an. Primarul Andrei, născut în acele vremuri, îşi amintea momentul sosirii bătrânului Friedmann şi a soţiei sale; fraţii Brumălă îl rugau deseori să le povestească evenimentul, pe care îl savurau ca pe un moment fondator al familiei lor, dar care era, în acelaşi timp, o evocare a dragilor lor părinţi. Andrei le povestea de fiecare dată cu plăcere împrejurările acelea atât de îndepărtate: se străduia să-şi aducă aminte de fiecare dată câte un amănunt nou, pe care nu-l pomenise înainte. Se întorcea de la şcoală când, pe un teren din mijlocul satului unde, printre bălării înalte şi bogate, mai zăceau doar urmele unei case vechi, se ivi o echipă de meşteri, care îşi făcură o mică organizare de şantier. A fost atât de curios în legătură cu ceea ce se întâmpla încât, în zilele următoare, a stat doar pe uliţă, căutându-şi de joacă în faţa casei ce începea să se înalţe în locul bălăriilor. În ziua următoare, un domn (era sigur că acesta era cuvântul potrivit pentru a descrie bărbatul în costum negru de oraş, cu haină lungă, cu barba şi pălărie cu coruga mare şi rotundă, cu părul lăsat să crească prin fața urechii, cu pantalonii negri băgaţi sub genunchi sub ciorapi albi şi nişte aţe ciudate ce le curgeau pe lângă pantaloni) apăru în mijlocul meşterilor, cu care discută îndelung, aplecaţi asupra unor desene aşternute pe o hârtie foarte mare, împăturită de mai multe ori. Meşterii s-au apucat de lucru cu un spor deosebit; domnul de la oraş venea o dată la câteva zile să vadă cum înaintează lucrările; dădea indicaţii, uneori cu voce tare şi fermă, apoi pleca grăbit, ca şi cum treburi importante îi solicitau prezența altundeva. Andrei a urmărit îndeaproape înălţarea casei; avea peretele direct în uliță şi o uşă ciudată prin care intrai în casă direct din uliță; mai târziu avea să constate că acea cameră de la drum era menită să devină o prăvălie. Pe măsură ce casa se profila printre celelalte, de care era însă foarte diferită, domnul de la oraş stătea tot mai mult cu meşterii, intervenind tot timpul în munca acestora cu sfaturi. După doar o lună, casa a fost gata şi domnul părea foarte mulţumit de lucrarea la care contribuise din plin. Andrei îl văzu plimbându-se în jurul ei şi admirând-o. Era noua casă a familiei lui.
– Știi, îi spusese Andrei mamei lui, în mijlocul satului se mută un domn care se îmbracă orăşeneşte.
Apoi, domnul a dispărut câteva zile, fără ca Andrei să dispară de la intersecția uliţelor; curiozitatea ce îl măcina era atât de mare încât pierdea vremea ore în şir pe laviţa casei de alături, uitându-se la traseele coloanelor de furnici, aşteptând ca cei ce urmau să se mute în casă să apară de undeva. Într-o dimineaţă de mai, un zgomot de căruţe, mult mai mare decât îl fac în mod obişnuit ţăranii care se perindă spre câmp cu carele trase de bivoli, deşteptă curiozitatea oamenilor; era şi el acolo deja. Pe uliţă veneau patru căruţe mari, pline cu mobilă, lăzi, saci şi o sumedenie de lucruri împachetate. Deja coborât din căruţă, bătrânul Friedmann îndruma căruţaşii spre curtea casei şi Andrei îşi dădu seama ce se întâmpla: familia de domni se muta în sat. O curiozitate din felul celor care îţi exaltă inima îl făcu pe Andrei să stea aproape; a urmărit cu interes mutarea familiei Friedmann, din uliţă, ca pe un spectacol. Mobilă, saci cu haine, tot felul de obiecte fură date jos din căruţe şi cărate de căruţaşi în casă, unde se auzeau indicaţiile lui Friedmann în legătură cu locul şi felul în care trebuiau aşezate. Treaba aceasta ţinu până seara târziu şi Andrei nu se plictisi privind acest spectacol extraordinar pentru el.
Le istorisise fraţilor Friedmann, dar mai ales lui Brumălă, de multe ori această istorie, deja veche, fără ca vreunul din ei, povestitor sau ascultător, să se plictisească.
Brumălă era în curte când primarul Andrei apăru în poartă. Se grăbi să-l întâmpine, salutându-l respectuos şi poftindu-l la masa de sub vie.
– Mulțămim, domnule Brumălă. Cam cald în Jac, pentru luna lui octombrie, îi spuse Andrei făcându-şi vânt cu clopul de paie.
– Cald, da.
Brumălă se grăbi în casa de unde în scurt timp apăru cu o sticlă de vin şi un pahar. Când ridică dopul de plută, sticla pocni în semn de prospeţime, iar parfumul însufleţit al vinului de casă umplu cu hotărâre aerul de deasupra mesei.
– Pocnind când scoţi dopul, vinul ne salută, spuse primarul Andrei zâmbind.
Brumălă puse vin în pahar şi îl întinse cu un gest îmbietor spre primar.
– Domnule primar, sănătate!
– Sănătate, domnule Brumălă!
Andrei bău paharul dintr-o sorbitură.
– Da, ăsta e un vin dintr-o bucată! spuse încântat. Aşa ne mai astâmpărăm necazurile…
Se uită la Brumălă şi citi în el un om molcom; deşi nu avea nici patruzeci de ani, grijile şi ninsoarea anilor îi lăsaseră deja părul alb ca zăpada proaspătă, aşezată uniform; aproape că nu i se distingeau şuviţele.
– Domnule Brumălă, câţi ani au putut trece de când eram copil şi am văzut cum tatăl dumitale, Dumnezeu să-l ierte, s-a mutat în sat. Vreo cincizeci de ani… nici nu îndrăznesc să mă gândesc. De unde am avut eu atâţia ani şi cum s-au dus…?
Andrei ştia că lui Brumălă îi plăcea evocarea amintirilor legate de familia lui, de părinţii lui. Îi spuse zâmbind:
– Acuma Brumălă, eu unu nu am înţeles atunci, dar nu înţeleg nici acum, care e treaba cu ciucurii aceia agăţaţi de nădragi…
Brumălă zâmbi. Îşi amintea că tatăl lui purta negreşit ciucurii.
– Se numesc tzitzit, domnule Andrei, şi sunt ceruţi de Dumnezeu pentru a ne aminti în orice moment de toate poruncile lui, să le împlinim. Să nu uităm cumva de ele. Le şi vezi, dar se şi scutură când umbli.
Zâmbiră.
– Apoi atunci sunt bine puşi la nădragi, spuse Andrei râzând zgomotos.
Brumălă nu se putu abţine să nu râdă şi el.
– Pe scurt, domnule Brumălă, continuă primarul Andrei, eu am venit să vă spun că noi am dezbătut în consiliul local cererea dumneavoastră, adresată nouă, de a prelungi autorizaţiunea pentru prăvălia din sat. Dumneata ştii bine, că doar ești unul din votanții comunei, că întreg consiliul local este ales de pe lista Partidului Liberal, aşa că ne-am înţeles repede, cum să nu fim de acord? Păi prăvălia asta a dumitale e aici de peste patruzeci de ani, de când a deschis-o tatăl dumitale, bătrânul Friedmann, Dumnezeu să-l ierte. Ce om de treabă! Cum au trecut anii… de fiecare dată când urc pe deal, mă opresc la mormintele lui şi al mamei dumitale. Tot satul îşi aminteşte cu plăcere de ei.
– Vă mulţumesc pentru gânduri, domnule primar…
– Și tatăl dumitale, înmormântat pe coasta dealului cu doamna dânsului, şi dumneata, domnule Brumălă şi fratele dumitale, Leibiș, sunteţi acum o parte din istoria Jacului. Oamenii vă preţuiesc, cum l-au preţuit şi pe tatăl dumitale, domnul Friedman bătrânul…
– Vă rog să binevoiţi să transmiteţi mulţumiri şi consilierilor dumneavoastră. Altfel, pe la primărie ce mai e?
– Apoi, domnule Brumălă, greu. Suntem o comună mică, prea puţin strângem din contribuiri. Nu avem o bază statornică pentru un buget, nu avem toţi banii trebuitori, ne istovim cu ce avem. Am mai dres noi drumurile, sunt mulţămit că am isprăvit lucrările la şcoală. Aşteptăm bani de la domnul prefect Gurzău, la care am fost într-o audienţă, acum câteva luni… m-aş mai duce o dată, dar nu ştiu dacă-i conzult. I-am adresat şi un memoriu, am nădejde în sprijinul lui, doar suntem din acelaşi partid… în condiţiuni fireşti, ar trebui să fim sprijiniţi.
– Funcția dumneavoastră, de mare răspundere pentru sate şi pentru oameni, pentru Partidul Liberal, pe care îl reprezentaţi, vă îndreptăţeşte să mergeţi să insistaţi, îl încurajă Brumălă.
– O să mă mai duc, o să mă mai duc. Domnul Prefect zice că guvernul ăsta, al nostru, primeşte mari beţe în roate de la Antichristul de rege, care ne-ar mânca de vii.
– Politica face mult rău, poate mai mult rău decât bine…
Măriuca şi Gittel intrară pe poartă, chicotind.
– Domnule Brumălă, dumneata eşti mai citit şi mai informat decât mine, schimbă primarul subiectul. Din câte văd şi aud, şi domnul prefect mi-a întărit convingerea asta, ne ducem iar spre un război mare, poate mai mare decât ăsta din urmă… ca în ţară de altfel, că şi aici partidele se hărţuiesc unele pe altele, dar nici asta nu-i de mirare, că partidele au caracterele conducătorilor lor. Dar toată cearta e în paguba ţării.
Brumălă îi continuă gândurile.
– După Marele Război multe ţări au rămas nemulţumite şi vor răzbunare, mai ales Germania lui Hitler, dar nu numai ea. Eu cred că Hitler va porni în curând la război. Tălmăcirea tuturor vorbelor lui înseamnă moarte. Răzbunarea, domnule primar, e o forţă atât de mare şi atât de puternică… şi demonică…
Primarul oftă.
– Precum spuneţi, domnule Brumălă, continuă Andrei cu glas scăzut. Eu sunt de acord că trebuieşte să ţii la ţara ta cu oarecare aprindere, dar nu să porneşti la război. Nu trebuie să fii musai priceput politiceşte să ştii că toate amarurile vieţii sunt într-un război. Războiul e un dascăl aspru. Şi Germania, lasă, că prea se crede curată ca un dos de prunc proaspăt spălat, de parcă cine a pornit războiul cel mare? Şi aici la noi nu înţeleg de ce nu ne putem înţelege ca oamenii, că suntem mai multe naţii în Transilvania asta de sute de ani, şi români şi unguri şi saşi şi evrei, şi toţi ştim mai mult de o limbă, că şi eu am fost la şcoala ungurească şi ştiu ungureşte şi ungurii ştiu româneşte că altfel nu s-ar înţelege cu vecinii, şi saşii ştiu româneşte şi tot aşa. Uite şi copiii ăştia ai noştri au început să înveţe limba dumitale, un fel de nemţească după câte aud eu. Şi fetele astea două sunt toată ziua îmbrăţoşate. Şi pe lângă naţii mai suntem şi de atâtea confesiuni, că numai în Jacul ăsta cât e de mic sunteţi dumneavoastră israeliţi, apoi românii sunt ortodocşi, greco-catolici şi baptişti. Şi ne înţelegem, de ce nu ne-am înţelege? De ce e atât de tulburată lumea?
Se lăsă o tăcere plină de gânduri.
– Se va ajunge la război, mai mult ca sigur, continuă primarul cu ochii rătăciţi. Războiul, domnule Brumălă, este cea mai mare năpastă. Trecutul pilduieşte întotdeauna bine, dar pilduieşte degeaba. Grele vremuri am ajuns! Ce nu mi-e mie limpede e unde va fi România în acest război. Ce mă doare e că aici la noi, în Transilvania, ne-a apucat dihonia pe toţi, cu toate că atâtea veacuri am locuit împreună; unii trag hois şi alţii cea. Saşii spre Hitler, ungurii spre Horthy, românii dezbinaţi, unii ar vrea să ne ajutăm cu Germania, alţii cu englezii, şi tot aşa… şi Anticristul de rege ne dezbină în loc să ne unească.
Se instală o tăcere mâhnită. Frunţile lor brăzdate erau acum şi mai încruntate.
– Vom adeveri trista învăţătură că cine nu îşi însuşeşte învăţătura istoriei o trăieşte din nou…
Din volumul „Undeva în Transilvania”, Editura RAO, 2019.
Mirel Taloș
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)

Alte articole

2 Thoughts to “Undeva în Transilvania”

  1. Europa normală

    Ramane realitatea: dl Tdlos angajeaza nepoata dlui ciolanu de la psd, făra concurs

  2. Anonim

    Felicitări, domnule Mirel Talos!!!

Leave a Comment