Calea celor trei biserici

De la Jibou la Cehu Silvaniei se poate merge nu numai pe şoseaua către Baia Mare, ci şi pe un drum lăturalnic, circulat doar de localnici, dar care oferă, pe un traseu de nici zece kilometri, posibilitatea de a vizita trei monumente religioase inedite: bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari. Dacă în spaţiul mioritic, lăcaşurile de cult de acest tip individualizează Ţara Silvaniei şi Maramureşul, ele nu reprezintă o raritate absolută pe plan global. În ultimul număr al revistei „Şcoala Noastră” din Zalău (5-6/2012), a apărut un articol despre bisericile de lemn din Europa, scris de Mirela Costruţ, unde autoarea prezintă templele similare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Polonia, Norvegia sau Rusia (printre care extraordinara catedrală „Schimbarea la faţă” de pe insula Kizhi din lacul Onega, declarată parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, construcţie fără nici un cui de fier, începută în 1713-1714, pe timpul ţarului Petru cel Mare). În finalul prezentării, se mulţumeşte „centrelor culturale străine acreditate în România pentru informaţiile puse la dispoziţie”, ceea ce explică sursele excelentei documentări. Însă dacă ar veni acum un străin şi ar solicita la faţa locului date concrete despre una dintre „mătăniile spiritualităţii româneşti” din Ţara Silvaniei, oare ce i-am putea oferi? Un ghid de nădejde pentru orice curios este cartea „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1978), azi o raritate bibliografică. De folos este şi albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvania, 2008), întocmit cu ajutorul preoţilor ortodocşi din judeţ, sub coordonarea doamnei Ileana Petrean-Păuşan. Titlul lucrării este oarecum aproximativ, deoarece din volum lipsesc descrierile construcţiilor asemănătoare ridicate de comunităţile reformate (calvine) de maghiari din Meseşenii de Jos, Jebucu, Mineu, Mirşid sau Recea crăsneană (la care o putem adăuga liniştit şi pe cea din satul Lelei de lângă Cehu Silvaniei, localitate aflată cândva pe teritoriul „comitatului Sălagiu”, acum în judeţul Satu Mare). Dincolo de orice cârcoteală, iată o carte frumoasă, bogat ilustrată cu fotografiile realizate de Dorel Moraru şi Dombi István-Attila, care, în ciuda preţului accesibil, poate fi consultată în doar câteva dintre bibliotecile comunale din judeţ. Eu am cumpărat-o de la Biserica „Sfânta Vineri” din Zalău. Alte informaţii şi fotografii ne oferă Camelia Burghele, în recent lansatul volum trilingv (cu originalul românesc tradus în maghiară şi engleză) „Şapte zile în Ţara Silvaniei”. Destul cu bibliografia, hopa sus pe bicicletă! Ca să ajungem în satul Bârsa, vom ignora faptul că la intrarea dinspre Jibou în comuna Someş-Odorhei există o fermă de struţi, plus o sumedenie de alte vieţuitoare la fel de drăgălaşe. Am promis că vom prezenta bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari şi nu ne vom lăsa deviaţi de dorinţa prea puţin pioasă de a căsca ochii la nişte animale exotice rarissime. Nici nu ne vom opri ca să dăm cu undiţa la peşte, în ochiurile băltoase ale Someşului sau în iazurile amenajate prin preajmă. Deci, tot înainte, către pizzeria „Doiniţa” şi terasa „Boema” (pe dreapta). În centrul localităţii (neglijaţi cuibul de barză: nu uitaţi, fără animăluţe!), până să ajungem la şcoală, se coteşte la stânga. În dreapta, va apare în curând un cimitir bine întreţinut. În apropierea intrării, se zăreşte un mic chioşc octogonal, un loc acoperit unde rudele decedatului pot împărţi pomana pentru sufletul mortului, indiferent de capriciile vremii. Este o iniţiativă locală binevenită, regăsită în toate satele aparţinătoare de pe traseul tocmai început. După o dublă curbă foarte strânsă, drumul urcă şi trece printre câteva căsuţe „pline de culoare”, în faţa cărora se zăresc o mulţime de copii în fundul gol, iar înspre sud se profilează forma piramidală a Piscuiului Ronei. Nu vă opriţi ca să fotografiaţi panorama policoloră a rufelor întinse la uscat chiar pe gard, ci grăbiţi-vă să ieşiţi din localitate şi mergeţi către micul baraj de acumulare care încearcă să dea o utilitate râpelor adânci din stânga şoselei. Bârsa începe de la „coada lacului”. Numele localităţii provine de la oile cu firul de lână lung şi aspru, care au dat numele şi Ţării Bârsei. Ele sunt pomenite şi în balada „Mioriţa”, unde ciobanul îşi întreabă mioara năzdrăvană: „Oiţă bălană,/ Cu lână bârsană,/ De trei zile-ncoace/ Guriţa nu-ţi tace!/ Apa rău îţi face,/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori nu-ţi vine bine/ Să mai fii cu mine?” (Gh. Dem. Teodorescu.) Tradiţia, notată şi în voluminoasa operă a inspectorului şcolar zălăuan Petri Mór, susţine că satul a fost întemeiat de un cioban care a iernat în hotarul Domninului şi apoi a rămas acolo. O fi fost iarba mai fragedă sau şi-o fi luat ciobăniţă din sat, n-avem de unde şti acum, după patru secole şi jumătate de la prima menţionare (1549: „Wy ffalw”, adică „új falu”=„satul nou”). O vreme, plugarii de aici au slujit cetatea Cehului şi au plătit aceleaşi dări ca şi noţiganii. În 1733, când apare pentru prima oară denumirea de „Bersza” în acte, preotul greco-catolic Nistor (Nesztor) se îngrijea de sufletele a 12 familii. În 1750, au fost număraţi 200 de credincioşi greco-catolici, iar „eclejia” bisericii cuprindea un teren intravilan şi şapte „câble” (din latinul „cubulus”, o suprafaţă egală cu 57 ari, deci trei hectare şi jumătate) de pământ arabil, iar slujitorul Domnului primea anual trei care de fân şi două maje de sare. Administraţia habsburgică a notat în mai multe rânduri numele „boieraşilor” cu dreptul de a purta arme şi obligaţia de a lupta pentru crai: Tarţa, Bota, Roată (1797), Lazăr, Pocol, Ghiurco (1805). În vremea lui Napoleon împărat, preotul era tot unul unit cu Roma, iar biserica dispunea şi de o şcoală cu o încăpere. La fel şi în 1847, când numărul locuitorilor a fost de 414, dintre care 409 greco-catolici şi 5 reformaţi. În albumul din 2008, preotul paroh Traian Pop situează perioada de ridicare a bisericii de lemn la începutul secolului al XVIII-lea, opinie care coincide cu datele oferite de „Monografia comitatului Sălaj”. Lăcaşul de cult poartă hramul „Sfântul Gheorghe” şi se află în vale, dincolo de pârâu. Ca să ajungeţi acolo, trebuie să părăsiţi asfaltul când ajungeţi la răspântia marcată de o răstignire de beton cu trei trepte (reprezentând credinţa, speranţa şi iubirea), înconjurată de un gărduleţ decorat cu nişte cruci malteze cu colţurile rotunjite. Cotiţi la stânga, apoi încă o dată la stânga. Poarta ţintirimului este ornamentată cu o îmbinare între deja descrisa „cruce a celor patru inimi alungite” şi un motiv solar cu 12 raze, în centrul căruia plânge o salcie cu patru ramuri. Colţurile de sus ale fiecărui panou radiază fasciculele unei lumini divine. Colţurile de jos sunt fixate cu pentagramele spiralate ale unor flori de măr. Impresia artistică de ansamblu a compoziţiei este una excelentă şi surprinde, nu te-ai aştepta să vezi aşa ceva aici, într-un loc relativ retras. Dar dacă te gîndeşti că aici s-a născut criticul şi profesorul universitar Dumitru Micu, parcă nici nu mai este atât de uimitor. Până să ajung la biserică, mi-a atras atenţia un mormânt nou, acoperit cu coroane şi flori proaspete, străjuit de o piatră funerară de mari dimensiuni. Inscripţia epigrafă cuprinde un catren inscripţionat „alb pe negru”: „Şi în semn de rugăciune/ Pe ţărâna ce m-apasă/ Două lacrimi tu depune/ Şi-apoi du-te şi mă lasă.” Aici se odihneşte părintele protopop Constantin Bota (1949-2012), înhumat cu doar câteva zile înainte. Cum la noi protopopul ortodox este părintele Dan Dregan, i-am întrebat pe săteni cine a fost regretatul şi mi-au povestit că răposatul a slujit în judeţul şi în municipiul Satu Mare, apoi s-a pensionat şi s-a retras aici. De altfel, cercetând ţintirimul, am găsit şi un alt mormânt preoţesc, cel al lui Bota Gheorghe (1923-2001), unchiul său. Pe măsură ce urc, desluşesc o altă surpriză. Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din Bârsa poartă un număr de casă (82), scris după tipicul administrativ, cu cifre albe pe un mic dreptunghi albastru. Nu este fixat pe stâlpul porţii de la drum, ci în colţul peretelui sudic, lângă uşă. De la nivelul streşinii în sus, clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce îi dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance. La urma urmei, sfântul mucenic patron a fost un militar înzăuat de pe vremea împăratului Diocleţian, precum ne povestesc hagiografiile: „dintr-un neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis”. Pentru popor, el este eroul solar cu armura aurită care a răpus balaurul iernii, a eliberat sursa de apă confiscată de jivină şi a salvat-o pe prinţesa oferită drept jertfă, un episod apocrif, dar reprezentat fără încetare în iconografia creştină, unde viteazul apare călare şi ţintuieşte cu lancea în pământ capul căscat al monstrului sauriform. În partea sudică, în faţa pragului de la intrare, cineva a aşternut un ştergător de picioare şi un covoraş verde-smarald. Tot lângă intrare, într-o cutie metalică de tablă afumată, se găsesc mucurile lumânărilor aprinse de săteni pentru sufletele celor morţi şi vii. În spatele scării de acces în clopotniţă, atârnă o toacă suspendată cu două lănţişoare, cu două ciocănaşe lăcuite de lemn alături. Iată semne clare că aici se ţin în mod regulat slujbe religioase, la care credincioşii participă activ şi se roagă pentru iertarea păcatelor. Din păcate, sunt tot mai puţine bisericile de lemn „vii”, unde oamenii vin duminica şi de sărbători ca să-şi întâlnească Mântuitorul şi să nădăjduiască înspre Împărăţia Cerească, tărâmul ceresc al păcii, unde „lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni” (Isaia 65:25). O clădire de lemn rezistă la cutremure, dar este ameninţată de primejdiile focului şi apei. Fiind vulnerabilă, necesită o atenţie sporită. Aminteam în „Curiozităţile sălăjene” de principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare. El este situat într-una din cele două curţi ale sanctuarului, iar tot la douăzeci de ani odată, ansamblul este demontat, fiecare piesă este verificată, reparată sau înlocuită, ca apoi totul să fie reclădit în cealaltă parte. Precum sufletul omenesc, şi lemnul cere să fie bine îngrijit. Din Bârsa, se trece pe neobservate în satul părinte. Deşi este plasat tocmai la mijlocul drumului dintre marile şosele ale judeţului, deci la distanţa maximă de fiecare dintre ele, Domnin este cea mai cunoscută localitate dintre cele trei vizitate acum, deoarece aici s-au născut mai mulţi oameni de seamă, precum istoricii Cornel Grad şi Ioan Ciocian, preotul Ioan Ghiurco, scriitorul şi informaticianul Aurel Pop, medicul veterinar Radu Gh. Mihai Trif. De asemenea, multe cadre didactice sau oameni de afaceri jibouani se trag din acest sat. Prima dată am ajuns aici venind dinspre Şoimuş, pe firul apei, apoi pe sub poala pădurii, căutând mlaştina cu petrol parafinos despre care au scris Petri Mór şi Emil Lobonţiu, bănuita sursă de materie primă a fostei fabrici de lumânări din Jibou. Încă n-am găsit-o. Am traversat o imensă păşune, împingând răbdător bicicleta la deal, conştient de faptul că, pas cu pas, acumulez tot mai multă „energie potenţială gravitaţională” şi astfel nu va trebui să pedalez la întoarcere. Cu maşina, e mai greu să traversezi pajiştile, chiar dacă terenul e neted ca palma, aşa că vă recomand să veniţi dinspre Bârsa, pe asfaltul şoselei. Valea pârâului este traversată de la multe podeţe împrovizate din stâlpii vechi de iluminat, cărora li s-a montat un parapet. La vadul destinat pentru trecerea maşinilor, un cârd de gâşte sâsâie ameninţător: „Pe aici nu se trece!” Mai sus, un cocoşel şi o găinuşă din rasa pitică japoneză, nişte galinacee ornamentale de buzunar, ciugulesc iarba din jurul „Monumentului Eroilor”, o construcţie decupată din beton armat, încă nedefinitivată. Ştiu, am promis, fără animăluţe drăgălaşe! În centrul satului, la pod, se află o bancă, o cişmea albastră, tip „fonduri europene” şi o imensă bilă văruită, o uimitoare creaţie a naturii, albită cu bidi-neaua. În ograda lui Ioan Bance, aflată un pic mai jos, pe stânga, am văzut şi altele, adunate mai multe la un loc. Ele au fost descoperite pe traseul autostrăzii Cluj-Turda şi aduse în urmă cu vreo doi ani de către buldozerist. Sătenii le folosesc în scopuri decorative, pentru înfrumuseţarea grădinilor. Seamănă cu ghiulelele pe care le-a călărit baronul Münchhausen la asediul cetăţii Oceakov (aflată în Transnistria, stăpânită vremelnic şi de Ştefan cel Mare). După ce un bătrânel tras la patru ace şi cu pălărie de fetru pe cap m-a asigurat că nu mi-o va ciordi nimeni, mi-am lăsat bicicleta rezemată de parapetul podului şi am urcat către deal, unde se înşiruie şcoala, grădiniţa, poşta, căminul cultural „1 Mai”, casa de rugăciuni baptistă şi cele două biserici ortodoxe. În capătul de sus al străzii se află biserica nouă, cu hramul „Bunavestire” (25 martie). Are două clopotniţe, un fronton larg, o poartă albă, decorată cu multe coarne berbeceşti (după modelul capitelurilor ionice), „făcută şi donată de familia Bance Dumitru nr. 54”. Partea cu „Dumitru număru’ cinş’patru” mi s-a părut a fi o exagerare nostimă. Am cotit la dreapta, unde, după câteva case, lângă cimitir, se află vechea biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită de meşterul Ciocian şi cei trei fii ai săi, veniţi din Vărai, sat situat în sudul comunei maramureşene Şomcuta Mare. Este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de ştreşini din şindrilă. Turla este octogonală, pornind din stâlpii unei baze pătrate. Talpa bisericii este cioplită din nişte buşteni impresionanţi ca mărime, traşi cu boii din fosta Dumbravă (azi defrişată). Pe laturi, are ţintuite mai multe cruci de lemn, în dreptul locurilor unde au fost îngropaţi preoţii care au slujit aici. În albumul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj, este trecut ca preot paroh Traian-Dorin Pop, dar la elaborarea prezentării a contribuit şi învăţătorul Marius-Sergiu Ghiurco. În urmă cu câţiva ani, în 6 februarie 2004, „Magazinul Sălăjean” a publicat, pe un ton sceptic, un articol despre deshumarea unei localnice, ca urmare a unei suspiciuni de magie neagră. Fiica decedatei s-a plâns că, după înmormântare, starea de sănătate i s-a schimbat brusc şi inexplicabil. Convinsă că, vorbă din popor, „a fost legată”, femeia a depus o cerere la parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj. Cum nu a existat nici o suspiciune legată de moartea bătrânei, procuratura şi-a declinat competenţa, iar petenta a fost trimisă la Direcţia de Sănătate Publică. Aici i s-a dat aprobarea solicitată. Conform celor apărute în ziar, după scoaterea sicriului, în el au fost găsite nişte cârpe şi o vestă foarte veche, strecurată sub moartă. Conform tradiţiilor, ele au fost arse împreună cu giulgiul şi astfel „farmecul” a fost dezlegat, iar pacienta şi-a recăpătat liniştea sufletească şi sănătatea. „No, care ieste ezplicaţiunea?”, întreba ziaristul în final. Credinţa că îngroparea unui obiect personal duce la îmbolnăvirea persoanei care-l purta este larg răspândită în judeţ. Îmi aduc aminte de un caz similar, povestit la „şezătorile” din Halmăşd, unde, după lungile şedinţe de învăţământ politico-ideologic ţinute de domnul director Gavril Neaga, până să plece „cursa de Suplacu”, „mama Flori” îi aduna pe toţi profesorii stagiari navetişti, ne ospăta şi ne lăsa să ne familiarizăm cu ultimele evenimente. După Revoluţie, în satul Drighiu din aceeaşi comună au sosit nişte francezi din Aurignac, o mică localitate rurală din Franţa, locuită de doar 1.100 de suflete, dar a cărui faimă a ajuns pretutindeni în lume, datorită castelului medieval şi mărturiilor arheologice legate de viaţa oamenilor primitivi descoperite într-o peşteră. În ţară, toată lumea ştie de mănăstirile din Bucovina, de pălinca sau „ţuica” de Zalău, dar foarte puţini dintre cei din afara judeţului, au auzit de bisericile de lemn sălăjene, eventual numai despre turla înaltă şi zveltă a celei din Fildu de Sus ori cea ridicată de Horea în Cizer, azi strămutată dintre hotarele judeţului şi găzduită în Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca. Deşi se discută mult despre turismul rural, aşezămintele religioase nu vor atrage turişti, cât timp nu se vor definitiva pregătirile pe plan local: repararea drumurilor de acces, plantarea unor indicatoare rutiere, scrierea panourilor de prezentare a monumentelor, montate lângă poarta de acces (în nici un caz sub streaşina bisericilor, ca să nu le ştirbească „patina”), includerea obiectivelor în circuitul hramurilor şi pelerinajelor, marcarea datelor respective în calendarele editate de Episcopia Sălajului, editarea unor pliante turistice (chiar şi cele alb-negru, multiplicate prin fotocopiere, sunt mai bune decât nimic; textul poate fi chiar cel trimis de preotul paroh pentru a fi publicat în album ori scurtat în favoarea materialului ilustrativ) etc. Sunt lucruri simple, dar care în timp vor da un spic bogat din fiecare bob semănat. Ca să ajungi din Domnin în Bulgari trebuie să treci peste Dealul Feţei, un loc cucuiat de unde se vede tot ce mişcă în zonă, unde cei din vechime ar fi putut construi o frumoasă cetate, dar despre care sătenii zic că nu-i decât un teren cu o poziţie ideală pentru viticultură. Un prieten automobilist s-a interesat de starea drumului dintre cele două sate şi i s-a recomandat să renunţe la traversare, deoarece după o săptămână de ploi torenţiale (însă nu uitaţi: „dacă plouă în mai, vom mânca mălai!”) totul ar fi fost numai gropi, bălţi şi noroi. L-am liniştit că a rămas în urmă cu noutăţile. Urmau alegerile locale, prin urmare, în Bulgari au fost trimise câteva camioane cu „balast electoral” şi uliţele rustice ale localităţii s-au transformat în nişte somptuoase alei de parc englezesc, acoperite cu tone de prundiş, pietricele cuarţoase rotunjite de apele blondului Someş, un adevărat „covor de ceremonie” pe care alegătorii s-au dus de la biserică până la secţia de votare fără să se întineze. N-a fost chiar ca-n vecini, în Someş-Odorhei, unde s-a turnat contra cronometru bitumul în strat de treizeci de centimetri, dar iată un pas spre „mai bine”. Vorba lui Vili Heinz, fost primar în Teremia Mare: „Dacă vrei, găseşti soluţii; dacă nu vrei, găseşti motive.” În alte părţi, mai puţin sprijinite oficial în atragerea de fonduri pentru diferite proiecte, s-au pus doar nişte termopane la căminul cultural, au legat biblioteca comunală la reţeaua Biblionet, s-a reparat acoperişul grădiniţei sau, în cel mai rău caz, s-au schimbat tablele indicatoare de la intrarea în sat. Totuşi s-a făcut ceva, pentru Partid şi pentru victorie! Şi, bineînţeles, pentru oameni şi bunăstarea obştei. În lipsa folosirii curente ca şi cadru de desfăşurare al ceremonialului religios sau a unei pregătiri reale pentru a fi transformate în veritabile ţinte ale turismului prosper, repararea sau întreţinerea bisericilor de lemn atrage cu greu fonduri, mai ales în vremuri de criză economică. La o răsfoire a presei judeţene, am văzut că de câţiva ani se tot discută despre restaurarea frumosului lăcaş de cult din Bulgari, cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune. În martie 2009, Bianca Băican scria în articolul „Comorile Sălajului mor încet” că ar fi necesar 300.000 de lei pentru lucrări. Trei ani şi un pic mai târziu, situaţia din teren a rămas neschimbată. Când am ajuns acolo, poarta de la drum era legată cu o sârmă răsucită într-un stil foarte alambicat. Tocmai mă gândeam cum să dezleg acest nod gordian încropit dintr-un fir de fier zincat cu diametrul de trei-patru milimetri, când Dumnezeu mi-a trimis în ajutor un îngeraş, un omuleţ de o şchioapă, inteligent şi curios, să fi avut vreo cinci anişori. Nicuşor (de la Nicolae, numele sfântului aducător de daruri) m-a întrebat de ce mi-am scos şapca de pe cap şi am atârnat-o de ghidonul bicicletei, nu-mi mai trebuie? L-am lămurit că aş vrea să vizitez biserica, dar nu ştiu cum să intru, drept care m-a condus pe marginea şanţului către o spărtură din gard. Am călcat voiniceşte peste luxuriantele mănunchiuri de „Urtica dioica” şi am pătruns oarecum clandestin în spaţiul sfinţit cu aproape cinci secole în urmă. Pe o bârnă de pe latura nordică stă scris cu litere sângerii: „Biserică edificată la 1547”. Este singura informaţie oferită trecătorului. Albumul culturii ne indică hramul: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Preot paroh este trecut Ionuţ Ştirb. Pe o tablă ruginită prinsă de „restenirea” (răstignirea) din faţă scrie: „Reparată în anul 1968.” Sursa citată arată că ultima renovare a bisericii a avut loc în 1984, deci probabil că data se referă la refacerea crucii. Clădirea e frumos proporţionată şi se încadrează perfect în peisaj. Arhitecţii contemporani au rămas uimiţi de măiestria cu care a fost realizat peretele semicircular al altarului. Legendele locale susţin că biserica a fost acoperită iniţial cu „tulheni”, denumire populară pentru tulpinile de porumb, dar atenţie! „grâul turcesc” avea să apară abia peste un secol, după 1611, în Ardeal (E. Bielz, „Handbuch des Landeskunde Sibenbürgens”, Sibiu, 1875). În 1783, meşterul Lazăr i-a făcut un acoperiş de şindrilă. Printr-o ferestruică cu geamul spart, am putut arunca o privire în interior. Învelişul semicilindric al tavanului pare chila răsturnată a unei corăbii, un fel de arcă naufragiată la poalele unui Ararat silvan. Citesc în album că o parte din interior a fost pictată de un meşter iconar necunoscut, iar restul a fost definitivat la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Prodan, „zugrav” care a pictat toate cele trei biserici cercetate acum. Tradiţia susţine că feţele celor 10 fecioare ieşite în întâmpinarea mirelui au fost realizate după chipurile celor mai frumoase fete din sat. Nu zăresc bănci, doar o laviţă şi un stativ de carte. În dreapta şi în stânga porticului, câte doi prapori albaştri încadrează partea de intrare în naos. În cealaltă parte, pe peretele sudic, ferestruica are sticla intactă, de care stă rezemată o iconiţă. Am trecut în dreapta bisericii, în umbra pomilor aureolaţi de o strălucire diafană. Era atâta linişte în acest colţ de Rai pământesc unde se poate pătrunde doar sărind peste împrejmuire, încât în mine s-a săvârşit, spre biruinţa păcii, împăcarea cârcotaşului cu voinţa Domnului. Poate că nu numai cărţile, ci şi templele îşi au soarta lor. Mi-am amintit de ruinele Sfântului Damian şi de visul feciorului de postăvar din Assisi, căruia Mântuitorul i-a poruncit în vis: „Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!” Cel poreclit „Sărăcuţul”, pentru că a renunţat la orice formă de avere pământească, şi-a adunat confraţii şi au reînălţat pe temelii multe dintre edificiile abandonate. Sfântul Francisc a fost şi unul dintre oamenii de care nu s-au temut celelalte făpturi. El a propovăduit păsărelelor şi a îmblânzit lupii. Uite că nu scăpaţi şi până la urmă tot vă zic o poveste despre vietăţile drăgălaşe. Hai fie, dacă nu vă place, data viitoare să săriţi peste „Techerghelile sălăjene”. În grădina bisericii de lemn din Bulgari, mi s-a îngăduit să trăiesc o clipă feerică, semn că m-am aflat temporar într-un spaţiu ferit de tot ce ar putea fi rău sau vătămător. Brusc, am prins cu coada ochiului o mişcare săltăreaţă în partea dinspre deal. Un pui de veveriţă s-a caţărat pe un trunchi de „acaţ” (salcâm). Stătea liniştit, ca un fotomodel, să-l pozez cât de aproape se poate. L-am privit şi m-am înduioşat. La rândul său, mica vietate s-a uitat la mine, ditamai ursul, ca la un animal nemaivăzut, fără să-şi mişte codiţa înfoiată sau smocurile din vârful urechilor. Dacă aş fi avut nişte nuci sau alune în buzunar, poate c-aş fi momit-o să vină mai aproape, dar mi-am dat seama că odată coborâtă din copac ar fi devenit vulnerabilă, o pradă pentru animalele din împrejurimi sau ţinta celor răi şi plictisiţi. Ne-am bucurat împreună de gândul bun care ne-a adus laolaltă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi prieteni, păstrând amintirea unei clipe de tihnă sufletească. Întâlnirea aceasta neaşteptată mi-a readus aminte de alura eroică, nimbul dumnezeiesc, respiraţia vie a bisericuţei din Bârsa, una dintre puţinele lăcaşuri de cult din lemn unde încă se oficiază în mod constant Sfânta Liturghie. Dumnezeul nostru s-a întrupat ca om într-un grajd de lemn din Viflaim şi, după naştere, a fost aşezat într-o iesle de lemn. A murit pentru păcatele noastre şi le-a răscumpărat pe o cruce de lemn. Oriunde este dragoste şi pace, el vine la întâlnirea cu credincioşii, indiferent dacă acest ceas minunat se petrece într-un lăcaş cu ziduri de piatră sau unul construit cu pricepere din trunchiuri pătrăţoase de gorun. Dacă temelia credinţei este una fermă ca piatra, nimic nu riscă să se scufunde în mlaştina păcatelor. Iar lemnul, se ştie, pluteşte chiar şi la suprafaţa celor mai tulburi ape.

Györfi-Deák György
– articol publicat în revista Caiete Silvane

Alte articole

One Thought to “Calea celor trei biserici”

  1. Anonim

    Este calea crucii sa citesti un asemenea articol care nu spune nimic

Leave a Comment