Iar am avut parte de un Zalau scaldat si rascaldat in apa de ploaie si, oricat de hilar ar parea la prima vedere, lucrurile sunt cat se poate de tragice. Ne-am obisnuit, se pare, ca la fiecare ploaie mai sanatoasa, sa avem un municipiu murat la fel de sanatos din centru si pana pe stradutele de la periferie, ale caror nume sunt cunoscute doar de riverani si de taximetristi. Ani intregi, am dat vina pe conditiile meteo, pe mama natura, pe canalizarea defecta si veche, cu alte cuvinte, am gasit vinovati terti doar uitandu-ne in stanga si in dreapta. In anul de gratie 2011, canalizarea a fost reparata si inlocuita in numeroase zone din oras si, totusi, apa rezultata in urma ploii se strange de-a lungul bulevardului si a strazilor sub forma unor paraie demne de selva Americii de Sud.
Intr-o veselie, apa ridica bucati de asfalt sau cate-un capac de canal pe care nici Sfantu nu se mai sinchiseste sa il aseze apoi cum trebuie la loc. In unele zone, apa nu se sfieste si intra maloasa in gospodariile oamenilor, incurajata de faptul ca autoritatile locale nu fac nimic sau fac prea putin pentru a drege lucrurile. De fapt, situatia nu este diferita cu nimic de restul cazurilor care alcatuiesc peisajul mioritic. Ritmul de melc merge mana in mana cu dulcele far niente, cu miserupismul, cu binecunoscutul „las-o, ma, ca merge asa” si cu ridicatul din umeri a lehamite. Intr-un cuvant, superficialitate pe bani publici, platita de acei carora le intra apa in curti si beciuri, de acei care sunt nevoiti sa isi ridice pantalonii pana la genunchi cand traverseaza balta ce se intinde in fata intrarii in bloc, de acei carora rotile masinilor le sar cand dau de vreun capac de canal ridicat pe jumatate.
Culmea culmilor este ca in timp ce nu le pasa de durerile populatiei, autoritatile – de la cele mici, pana la cele centrale – ridica la rang prioritar tot soiul de proiecte la care si vitica fostului CAP se uita ca picata din luna. Se construiesc Aqua-landuri in locatii unde nu se poate ajunge, din cauza infrastructurii inexistente, se investeste in sali de sport in localitati unde sunt sub zece copii, se ridica o multime de baze sportive in comune care au o populatie imbatranita – chipurile, sa o intinereasca?! – toate acestea cu un elan si un sentiment de lucru bine facut demn de cincinalul ceausist. Despre necesitatile de la baza piramidei – care ofera in primul rand un trai decent si sigur – nimeni nu spune nimic. Asadar, aceeasi superficialitate de care vorbeam mai sus, o superficialitate care ar fi de-a dreptul induiosatoare intr-un film cu trei actori si cu buget redus. Numai ca in cotidianul romanesc nu te poate induiosa atitudinea autoritatilor fata de starea lucrurilor, o atitudine la fel de consistenta ca apa de ploaie.