Au aruncat cu pietre inspre autoritatile locale, acuzandu-le ca nu le pasa ca Zalaul nu are cinematograf. Au acuzat, au hulit, s-au vaietat ca municipiul nu le ofera alternative de petrecere a timpului liber. Si ca, vezi Doamne, ce resedinta de judet e aia care n-au are in dotare o sala pentru proiectia de filme. Au batjocorit micul mall ca duce lipsa de o sala de cinema, ca trebuie sa mearga pana la Cluj-Napoca pentru a urmari un film, ca tinerii, saracii, de-aia stau calare pe computer cat e ziua de lunga ori prin cluburi si cafenele, ca n-au si ei un cinematograf.
Ei, bine, marti seara, carcotasilor li s-a dat film. Si nu oricum, ci aproape moca. Si nu orice, ci o pelicula premiata la Berlin, cu Ursul de Argint. Desi productia nu a rulat intr-o sala de cinema, ci la Casa de Cultura a Sindicatelor, organizatorii au reusit sa asigure conditii decente pentru vizionare. Se pare, totusi, ca Zalaul nu merita un cinematograf. Comportamentul multimii, atat pe durata filmului, cat si la intrarea pe scena a actorilor principali au urcat pe scena, pregatiti sa raspunda intrebarilor spectatorilor, a fost edificator. Au ras fara ca filmul sa o ceara, au chicotit din nevoia de a se face auziti in linistea din sala, au tusit pe voci, amuzandu-se teribil de rezultat, au vorbit la mobil, nu si-au pus telefoanele pe silent.
Iar cand li s-a oferit ocazia sa interactioneze cu actorii, s-au straduit sa-i ia la misto. Nu le-a iesit. Singurul lucru pe care l-au reusit a fost sa ne faca orasul de rusine cu intrebari mai mult decat stupide. De ce el a dus-o pe ea la cafea si nu la suc?, Ce mesaj ati vrut sa transmiteti prin acest film?, Chestia aia rosie era sange sau ketchup?…. Autorii? Nimeni altii decat tinerii zalauani. Aceiasi care isi petrec orele de cursuri prin cafenele si carciumi, carora le lipseste educatia riguroasa si o urecheala zdravana. Aceiasi pentru care se militeaza pentru un cinematograf de zeci de miliarde de lei.
Si atunci, de ce are nevoie Zalaul de un astfel de amplasament? Nu o data ni s-a demonstrat ca evenimentele culturale nu fac casa buna cu zalauanii. Deloc putine au fost spectacolele care nu s-au mai tinut din lipsa de spectatori. Din pacate, astia suntem. Si cred ca ne meritam soarta de a fi una dintre putinele resedinte de judet – daca nu chiar singura – care nu are cinematograf.
Dupa experienta de marti seara, de la Eu cand vreau sa fluier, fluier, m-am convins ca intr-o sala de cinema din municipiu, nu vom putea viziona niciodata un film in conditii normale. Poate doar daca intrarea ar fi interzisa celor fara cei sapte ani de acasa.