De la o vreme, constat ca nu se mai poarta aproape deloc gesturile firesti, normale. De pilda, sa recunosti cand un om face un lucru bun si sa-i transmiti felicitari. Sau, si daca nu ii transmiti felicitari, cel putin sa accepti acest lucru si sa nu-i bagi strambe. Pentru alte lucruri care, poate, nu au iesit la fel de bine. Am ajuns, pare-se, la un individualism feroce, fara urme sesizabile de invataturi crestine, spirituale. Multi, prea multi nu se mai pot bucura de lucrurile bune facute de semenii lor. Au ajuns sa le para rau, sa moara de ciuda cand un om, ca si ei, a reusit ceva. Pizma, invidia a ajuns un soi de determinanta evolutionista a speciei umane post-moderne (ori cum se va numi, la un moment dat, perioada aceasta, de inceput de mileniu).
Mizeria e si mai cumplita: chiar daca se transmit felicitari, aprecieri, de prea multe ori acestea sunt doar asa, de ochii lumii.