A murit Mircea Lucescu. E trist, foarte trist, dar așa e viața. Venim și plecăm. Este o mare pierdere. La câteva minute după plecarea sa, sute, poate mii de mesaje au curs pe internet, pe rețelele sociale. Presa a vuit, influensării au scris povești lacrimogene, creatorii de conținut au trecut la doliu. Ce mă supără este faptul că noi, românii, apreciem sau ne prefacem că apreciem un om abia după ce moare. Așa e pe la noi. Încă o zi-două și se calmează toți și revenim la ale noastre. În rest, sărbătorile bat la ușă. E criză, motorina-i scumpă, dar tot e înghesuială în magazine. Am vorbit cu un crescător de oi. Se teme că arabii nu îi mai cumpără mieii. L-am întrebat dacă mai lasă din preț. Nici vorbă! Păi dacă te temi că nu mai vinzi de ce nu lași din preț? Oricum, românii cumpără și mănâncă miel doar de Paști, iar în rest o dă pe porc. Am ajuns la momentul în care îmi doresc să treacă perioada sărbătorilor. E prea multă agitație, prea multă vânzoleală pentru nimic. Sunt zilele în care suntem îndemnați să fim mai buni, să ne rugăm mai mult, să postim, e perioada în care ambulanțele intervin mai des, sunt nervi pe stradă, magazinele sunt pline. Vin sărbătorile, îmi este dor de cozonacul copt de bunica mea, de cornulețele cu silvoiță, de cocorada proaspăt scoasă din cuptor, de liniștea casei din satul de pe vale. Vin sărbătorile și tot nu reușesc să înțeleg de ce nu putem sărbători cu toții în aceeași zi. La catolici într-o zi, la ortodocși și greco-catolici în altă zi. Vedeți, de asta m-am cam săturat eu și cred că la mijloc sunt doar niște orgolii stupide. Vin sărbătorile!
Vin sărbătorile
