Raftul cu carte: Vremea tatălui – Petre Barbu

Claudiu Bîrsan

L-am descoperit pe Petre Barbu prin editorialele sau articolele publicate în jurnale precum “Adevărul”, “Dilema”, “Dilemateca” și l-am apreciat pentru stilul său oral, polemic uneori, ca și cum ar discuta/s-ar certa/ar glumi direct cu cititorul, ca și cum s-ar afla într-un raport direct cu acesta, ca și cum ar scrie împreună.
L-am regăsit pe autor în romanul “Vremea tatălui” cu același stil. Personajul principal/naratorul Alecu Ancuțescu povestește totul ca și cum s-ar afla în fața unui interogatoriu, a unei ședințe de judecată, într-o dispută cu celelalte personaje sau pur și simplu într-un dialog cu propria conștiință. Acesta își trece în revistă propria existență plină de insatisfacții: căsătorit cu asistenta medicală Larisa, depresivă și alcoolică, căreia îi aplică uneori inclusiv corecții fizice; având împreună o fetiță adolescentă, Oana, submediocră la învățătură deși se apropie examenul de evaluare și pe care nu reușește să o ajute, în ciuda afecțiunii pe care i-o poartă; îngrijind de mătușa Hortensia, cu care împart același apartament și care cade treptat pradă demenței.
Lipsit de un loc de muncă, își află refugiu în modesta slujbă de paznic al clădirii de afaceri Egreta Office (construită din fantezia prințului Movilă, urmașul unor boieri români, printr-un ritual aproape mitic, pe locul unde s-a oprit săgeata trasă de acesta), al cărei director este prietenul său Silviu Hapoianu (care îl complexeaza prin tinerețea sa, prin inteligența sa nativă, prin succesul la femei, prin abilitatea de a se descurca în situații complicate). Alecu Ancuțescu dezvoltă o obsesie maladivă față de această clădire, ajungând să se mute în ea și să se identifice cu ea, găsindu-și aici singura rațiune de a trăi.
Obsesia personajului este însă aceea de a-și găsi locul într-o societate care își dezabuzează, își agresează, își torturează continuu indivizii lipsiți de însușiri. Astfel el încearcă să fie un angajat model, legat, atașat de locul de muncă, dar peste toate obsesia lui se leagă de viața de familie, acuzându-se, dar căutându-și totodată circumstanțe atenuante pentru situația în care ajunsese soția sa, însă, mai presus de toate, încercând să demonstreze că poate fi un tată bun pentru fiica sa adolescentă (pe parcursul întregului roman el este obsedat de neputința de a găsi rezolvarea unei probleme de geometrie din tema fiicei).
Pasajele realiste se întrepătrund cu viziuni grotești, coșmarești, delirante ale naratorului, astfel încât este dificil să distingem intre viața reală a personajului și fantezia sa. De altfel, cu cât înaintăm spre final, oniricul, fantezia, delirul, coșmarul căștigă teren în fața realității, părând a-l acapara aproape total pe narator.
Întreg romanul se construiește în jurul clădirii Egreta Office (poate nimic altceva decât o proiecție a prismei regulate din problema de geometrie ???), care ajunge treptat să ocupe total viața personajelor. Mi s-a părut că aici se ascunde o alegorie: Egreta Office (descrisă ca fiind “cel mai frumos building de birouri din sud-estul Europei”) oglindește de fapt din punct de vedere economic, social însăși România, din 1990 până azi. Deși foarte ofertantă, mult timp nu își găsește clienți pentru a fi închiriată, căzând pradă hoților de termopane sau de mobilier, în ciuda pazei formale, delăsătoare asigurate de Alecu Ancuțescu. Ea ajunge apoi să capete pe rând tot felul de destinații dubioase, fiind administrată pe rând de afaceriști veroși, de industria jocurilor de noroc, de pseudo-mediciniști care aparent vindecau pacienți prin efectele pretins benefice ale unui izvor din apropiere, de masoni, de corporatiști, de militari NATO, de ruși. O proiecție deloc favorabilă a trecutului apropiat și a prezentului, și deloc optimistă asupra viitorului României. Cu toate acestea clădirea este singura care reușește să asigure existența, precară ce-i drept, a personajului (el primește zilnic, nu știe de unde și de la cine, o porție zilnică de parizer, pâine, lapte).
Este o proiecție sumbră a României ultimelor trei decenii: construită pe tot felul de mitologii antice sau medievale care se dovedesc false, ofertantă în resurse, dar prost administrată, de multe ori victimă a complicității politicienilor veroși cu marii afaceriști spoliatori și a oamenilor de rând, indiferenți sau neputincioși, cu micii infractori de cartier.
Perspectiva lui Barbu în acest roman (așa cum transpare însă și din multe din articolele sau editorialele lui) este cea a oamenilor marginali, striviți de societate, care se predau în fața istoriei, sau se resemnează în fața nedreptății, aflați permanent sub semnul ratării. Atitudinea autorului față de aceștia este una concesivă, plină de înțelegere, condescendență, milă chiar. Tonul atinge deseori registrul umorului, autoironiei, caricaturalului, narațiunea e alertă, cititorul este tot timpul provocat prin interogații, adresări directe, de aceea stilul poate părea obositor uneori; autorul dă dovadă de o versatilitate narativă remarcabilă (narațiunea se schimbă brusc de la persoana I la persoana II sau III, ca expresie a oralității sau a fluxului conștiinței). Iar acuitatea cu care acesta percepe micile detalii, micile gesturi, “acordurile fine” ale societății noastre sau ale universului familial, ține tot de o sensibilitate accentuată, îmbinată cu formația de jurnalist.
“O ascult: nu mai pot să râd. Nu-mi șterg lacrimile. S-a înțepenit în mijlocul sălii, niciun pas în față, niciun pas înapoi. Am s-o rog să-mi spună adevărul. Silviu a vândut Egreta? A vândut-o în Germania, nu-I așa? Și-a luat comisionul și banii pe pachetul său de 10% din acțiuni? A plecat de patru zile cu nevastă-sa bolnavă de cancer, a plecat la operație, dar, cât va sta operată în spital, Silviu o să alerge pe la dezvoltatorii și brokerii imobiliari din Munchen, să le facă oferte de vânzare…A reușit? A reușit să vândă așa de repede? Dacă a vândut, de ce nu m-a sunat: Alecule, am vândut-o nemților! A uitat? Pe mine m-a uitat? Sunt prietenul său, Alecu, nu poate să mă uite, sunt de neuitat. …Ce rost mai are să mă anunțe pe mine că a vândut? Dacă prințul Movilă a vândut-o? A tras cu arcul și săgeata s-a înfipt în poarta unui miliardar rus? Cine ești tu, Daniela Horga? Cine te-a trimis? Cine sunt șefii tăi? Cine sunt noii proprietari? Spune-mi, te rog, ca să nu fiu concediat ca un prost, prostul proștilor de pe pământ!”
“E o încurcătură, te rog, iartă-mă! De ce să mă ierte? N-am greșit, n-am păcătuit, am avut grijă de toți! Să vă ia dracu’ pe toți! Doamna Horga, nu mă concedia! Am aproape 60 de ani, am o fetiță de crescut, care se pregătește să dea examenul de admitere la liceu, pot să v-o prezint, stă toată ziua cu ochii în smart, e mută, e interiorizată, și rebelă cum îi stă bine unui preadolescent, toți am trecut prin faza asta tulbure, am o mătușă care e dusă cu capul, pot să dovedesc cu acte, Hortensia are demență degenerativă , dar se uită la canalul de știri TF1, a avut trei bărbați, Vasilică, Sile și Basil, am o nevastă care a plecat la muncă în Anglia…Ah, dar toate astea ți le-am povestit! Doamna Horga, pot să dau cu mopul, să mătur, să spăl scările și veceurile, și termopanele, am să-i înfrunt pe derbedeii care vor veni la furat…”

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com