Urâtul și pustiul s-au întâlnit în Gara Jibou

Nu știu dacă Gara din Jibou, cea mai mare “răscruce” de căi ferate din județul nostru, are o poveste ce merită aflată și dacă această poveste este una frumoasă, așa cum alte gări au. Pe lângă calorifere calde în sala de așteptare și o toaletă salubră, poate și un chioșc funcțional cu ziare, dulciuri și sucuri. Această pseudo-gară din cel mai important nod feroviar al județului nostru – orașul Jibou, este ceva ce pare desprins dintr-un film de groază. Gara din Jibou arată ca o morgă părăsită. Și nu exagerez cu nimic, așa cum nu vreau nici să supăr vreo autoritate ce poate fi vinovată cel puțin moral în acest caz, nu vreau sa-i jignesc pe cei care lucrează acolo și cu care, atunci când este nevoie de vești sau informații legate de trenuri, colaborăm foarte bine. Am ajuns, săptămâna trecută, în „gara” Jibou, să-mi conduc niște prieteni care plecau la București, refuzând să circule cu mașina sau autocarul din cauza condițiilor meteo. Când am intrat în ceea ce se presupunea a fi o sala de așteptare, am crezut că am intrat… afară. Lugubru.

Traumatizant de frig, de pustiu. Un miros specific, pe care l-am mai întâlnit tot prin niște gări amărâte de prin sud, cu vreo 30 de ani în urmă. Niște scaune din material plastic, ciobite și jupuite, calorifere reci ca gheața, în care stăteau înfipte gunoaie și hârtii. O faianță murdară, toată crăpată, iar în dreptul casei de bilete un soi de separator, ca o bârnă, în jurul căruia se formau, cândva, cozile la bilete. O bârnă sinistră care mi-a amintit brusc de un spațiu pe care îl mai văzusem pe la prosecturile din București, la medicina legală, prin vremea studenției. O femeie stătea ghemuită într-un scaun în sala de așteptare, restul pasagerilor care așteptau pe cineva sau se pregăteau de plecare stăteau cu toții afară. Văzând cum mă holbez la pereți, femeia a spus că gara asta arăta cu ani în urmă, altfel. Chiar dacă nu era foarte caldă și primitoare, era mai curată și nu te congelai înăuntru, așteptând ca orice călător aflat acolo, un tren.

Nu au făcut nimic, oare de ce nu se gândește nimeni să facă ceva, să fie măcar puțină căldură aici? E frig, dar măcar nu bate vântul, ca afară! Mai este o oră până vine trenul. Eu am venit mai devreme și acum sunt înghețată de frig,  a spus femeia, care părea că abia așteaptă să se poată plânge cuiva.

Această gară este de când o știu tot așa, de fapt tot mai rău, cu fiecare an trecut prin ea. Nu știu și nu pot înțelege, oricâte explicații mi-ar oferi vreo oficialitate din Jibou, un deputat de Sălaj, un fost sau actual senator, orice om influent ales de noi să ne facă viața un pic mai decentă, mai confortabilă, cum să nu faci ceva, să nu miști un deget decenii la rând, pentru ca poarta de intrare în județ pe calea ferată, dar și în orașul Jibou, să arate altfel. Iar oamenii care pleacă de acolo ori venind în județul nostru cu trenul să nu-și mai facă cruce cu două mâini jurând că în viața lor nu mai calcă pe acolo.

Pustiu, frig, pereți jupuiți, uși murdare, niște wc-uri de te apucă groaza-groazelor și dai în icter mecanic, iar pe afară, pustiu și acolo și mizerie. Ca o ironie a sorții, clădirea gării din Jibou este una cu totul specială, are o frumusețe aparte, o arhitectură care șoptește călătorului faptul că a ajuns pe plaiuri sălăjene. Ce folos, însă, dacă totul este dat uitării și degradării continue? 

Deși călătoriile cu trenul rămân unele dintre cele mai sigure și deconectante modalități de deplasare pe distanțe mari, la noi rar se întâmplă asta, iar despre acest lucru v-am povestit într-un editorial trecut. Dar această gară a noastră, pentru că ea nu este doar a jibouanilor, ci a tuturor sălăjenilor prin importanța ei, trebuie să capete un aspect mai uman, dacă de condiții bune nu vom putea vorbi, se pare, niciodată. Toată lumea urăște gara din Jibou, și asta doar pentru că cei care pot face și ar trebui să facă ceva, au lăsat-o într-o degradare continuă, nepăsători, au lăsat-o să ajungă așa cum a ajuns astăzi, unul dintre cele mai urâte și neprimitoare locuri din Sălaj.

Nu mai adaug faptul că ar merita și jibouanii să se mândrească cu o clădire refăcută, îngrijită, cu o sală de așteptare curată, încălzită, pentru oaspeții care le trec pragul orașului, un loc în care să nu te simți învins de tremurat, silă și dezamăgire. O gară ar trebui să fie un simbol, un loc din care să izvorască amintiri și nostalgii, nu doar un loc în care ajungi târând un geamantan după tine și scuipând, dezgustat, la fiecare doi pași. Oare de ce noi, cei care trăim acest prezent mânjit de prostia, hoția și incompetența celor care conduc țara, nu avem dreptul de a beneficia de niște lucruri până la urmă normale, firești într-o țară europeană? Gările de altădată încropeau visuri, ele erau începutul, de acolo plecau speranțele și gândurile cele mai îndrăznețe, acolo se închegau povești de dragoste sau se întâmplau despărțiri de toate felurile, dar și regăsiri înlăcrimate de bucurie. Și gara din Jibou a trăit, cu decenii în urmă, vremuri mai frumoase, vremuri vii, cu emoții, cu suspine, cu hohote de râs și cu batiste fluturând în vânt.

Acum, gara noastră mică pare un loc părăsit, un loc în care nu auzi pe nimeni, abia dacă vezi pe cineva, un loc care, iarna cel puțin, devine sinistru. Din când în când, un glas se aude la stația radio, anunțând un tren care vine ori care trece prin gara Jibou, ducând cu el destine, povești de viață și doruri de multe ori la fel de triste și deznădăjduite, așa cum sunt și pereții acestei gări. Oamenii aceștia care ne conduc nu înțeleg niciodată faptul că sunt datori să facă în așa fel încât, după ce și-au pus luxul deoparte pentru cinci generații, trebuie să facă și pentru țară, pentru municipii, orașe, comune și sate, ca viața să nu mai arate ca în timpul războiului. De aceea i-am ales, de aceea le plătim salarii, diurne colosale și pensii speciale.

Știu că nu este singura gară din România care arată în acest… hal. Autoritățile locale nu pot să intervină de capul lor acolo, discutăm de proprietăți ale Ministerului Transporturilor, respectiv CFR, însă oare, deputații noștri, chiar primarul din Jibou, șefii de partide, oamenii care pot avea un cuvânt de spus la București, nu pot face nimic în acest sens? N-ar fi nevoie de milioane de euro, ci de sume care să facă această gară să nu mai fie un loc în care să te îmbolnăvești.

De plămâni, de stomac, de tristețe.

2 Thoughts to “Urâtul și pustiul s-au întâlnit în Gara Jibou”

  1. De pe urma trenurilor nu se incaseaza accize, taxa de drum, rovinieta… Aici sunt banii Dvs.

  2. Anonim

    Bun articol,frate! Poate aude,vede cineva! Poate vine vreun deputat salajean cu trenul acasa, acum de sarbatori..si poate nu_l asteapta nimeni in gara, asta ca sa aibe timp de contemplare pana la urmatoarea „legatura” de tren…Poate se aprind luminitile si pentru gara Jibou. Poate-poate…

Leave a Comment