Politică şi administraţie publică în Zalăul interbelic (1930-1932) (II)

Următoarea ședință de consiliu a avut loc pe data de 13 februarie 1931, în cadrul căreia a fost reluată discuția privind unificarea prețului curentului electric. Comisia înființată pentru a studia problema, raportează că în baza constatărilor, propune ca la momentul respectiv să fie menținut sistemul în vigoare, fără a se face unificarea. Luând cuvântul, consilierul Nagy Alexandru cere, la rândul lui, menținerea categoriilor de taxare aflate în vigoare, „considerând că prin curba de sacrificiu funcționarii publici au suferit o lovitură mare”. Este vorba de curba de sacrificiu impusă de guvern, prin care se reduceau salariile funcționarilor publici, adică la bugetari, la fel ca în anul 2012, datorită crizei economice mondiale. Pe de altă parte, consilierul Josza Vincențiu, arătând situația grea a comercianților și meseriașilor, cere unificarea prețurilor la curentul electric. În aceste condiții, consilierii Dr. Szmercsányi Adalbert și Dr. Andrei Gazda, „având în vedere situația funcționarilor și criza generală”, propun întregirea comisiei și studierea mai aprofundată a acestei probleme. Astfel, Consiliul hotărăște amânarea problemei și întregirea comisiei cu consilierii Oder Géza, Josza Vincențiu și Dr. Szmercsányi Adalbert.
Primarul Ioan Mango prezintă un raport Serviciului tehnic al Primăriei asupra înființării unei mori de făină și a unei fabrici de presat ulei. Moara a fost propusă a fi instalată în edificiul morii arse, proprietatea Primăriei, fiind cumpărată pentru instalarea Uzinei Electrice noi. Serviciul tehnic este de părere că moara de făină putea fi amplasată într-o aripă a edificiului cumpărat de către Primărie, care fusese folosit în trecut ca magazie de cereale. Spațiul era suficient pentru instalarea morii de făină și pentru localuri de birou. Costul reparării imobilului a fost calculat la 120.000 lei. Mașinile necesare pentru instalarea unei mori cu care se putea lucra ca moară cu vamă și se puteau satisface toate cerințele locuitorilor orașului, precum și mașinile necesare pentru instalarea unei fabrici de ulei erau cuprinse într-un referat anexat la raport. În ceea ce privește procurarea sau construcția acestor mașini și aparaturii necesare, serviciul tehnic a făcut studii și s-a interesat în mai multe direcții din care a rezultat că având în vedere criza economică mondială era mai rentabil ca utilajele să fie achiziționate de la alte mori care și-au sistat activitatea. Erau mașini aproape noi și la un preț foarte redus, față de cele noi. Costul achiziției mașinilor necesare era calculat la suma de 600-700.000 lei. De asemenea, șeful serviciului tehnic, Balassy Gheorghe sublinia că moara ar funcționa cel mai avantajos cu forța motrice electrică. Funcționarea morii și a fabricii de ulei, în plină funcțiune, necesita o putere de forță de 50-55 P.C. efectiv. Era necesară procurarea unui motor electric pentru curent continuu de 440 volți și cu o putere efectivă de 30-40 kilowați. Costul motorului electric era de aproximativ 120.000 lei. „În ce privește funcționarea economică astăzi a morii – spune șeful serviciului tehnic – am (sic!) interesat în mai multe locuri, dar până în prezent n-am putut ajunge la obținerea datelor necesare ca să putem înainta un proiect detaliat în ce privește chestia economică astăzi unei asemenea mori”.
Având în vedere importanța economică pentru orașul Zalău a acestor obiective, Consiliul Comunal hotărăște înființarea unei comisii care să studieze în cel mai mic detaliu problema. În comisie au fost desemnați să facă parte consilierii Dumitru Mastan, Porcsalmi Iosif și Dr. Szmercsányi Adalbert, care aveau obligația de a prezenta rezultatul studiului în cadrul Consiliului.
La vremea respectivă, în orașul Zalău nu existau blocuri, ci numai case. În acest context, un rol deosebit în cadrul profesiilor liberale îl aveau hornarii. În cadrul ședinței de consiliu amintită mai sus a fost discutată și o plângere înaintată Primăriei împotriva lui Vasile Penyigei, „maestru hornar”. În raportul înaintat Consiliului Comunal se arată că acesta „nu a satisfăcut obligației” prevăzută în lege și constată că purtarea lui „arată o neglijență și lipsă de disciplină inadmisibilă, care periclitează siguranța averii cetățenilor orașului”. Se hotărăște licențierea hornarului și, „după ce hotărârea Consiliului se va ridica la valoare de drept” să fie publicat anunț de concurs pentru concesionarea hornăritului „în circumscripția din chestiune”. Așadar, erau mai mulți hornari, organizați pe circumscripții, pe care le concesionau și care aveau reguli foarte stricte. La curățarea și aprinderea hornurilor trebuiau să participe și pompierii, până la stingerea focului, ei fiind plătiți cu ziua de către hornari.
Un alt punct de pe ordinea de zi l-a reprezentat cererea chiriașilor Szigyártó și Buna pentru reducerea chiriei localului Transilvania și ștergerea impozitului pe chiria plătită. Iată ce se afirma în respectiva cerere:
„Onorat Consiliu Orășenesc,
Subsemnații ne adresăm către Onor. Consiliu cu prezenta cerere rugând stăruitor, ca impozitul statorit după chiria ce plătim să ne fie șters din următoarele motive:
1). De la chiriașii orașului până-n present nici odată nu s-a încasat astfel de impozite, care dovedește și acea, că de 16 luni de când durează arenda – în care timp nimeni nu a plătit astfel de impozit și nici măcar nu a fost prescris pentru a se putea cunoaște suma – și a ști omul ce are de făcut, iar acum în cea mai grea criză ni-se pretinde plata imediată a acelor sume de bani.
2). Rugăm a lua cunoștință Onor. Consiliu că la luarea în arendă a localului n-a fost nici așa zisă taxă de brevet, care în acest an face 16.000 Lei, iar pe anul viitor este statorită la 32.000 Lei.
3). În condițiunile de arendarea localului figurează numai acea obligațiune, că localul nu se poate folosi decât pentru cafenea și restaurant, dar acea că în caz că nu primim brevet de băuturi nu s-a cumpănit, iar nouă procurarea acestuia ni-a costat 30.000 Lei
4). Rugăm a se lua în considerare și acea, că atunci când am luat în arendă localul, timpurile erau de o mie de ori mai favorabile din punct de vedere comercial, decât azi, cea ce dovedește aceasta este arendările făcute de atunci (cele orășenești și private) făcute cu 50% mai eftin (de ex: cel arendat lui Serai Miklós) sau care nici nu s-a putut arenda (Kiss Ernő).
5). Rugăm a mai lua în considerare contractul nostru din punct de vedere de drept, ale cărui puncte grele tot numai față de noi, iar față de oraș nu-l însărcinează cu nici o despăgubire cu toate că pe noi ne urmăresc cu respectarea punctelor din contract în caz de moarte, deoarece este obligatoriu față de soție.
6). Rugăm a lua la cunoștință că semnarea unui astfel de contract ne-a fost impusă pentru faptul că în caz contrar, pierdem vadiul (vadul comercial – n.n.) de 20.000 lei.
7). Știm că Onor. Consiliu se va întreba atunci, că de ce am promis atât de multă chirie? Pentru clarificarea faptului și aceasta o expunem: Licitanții concurenți s-au declarat că în caz de vor lua în arendă localul, nu vor prelua mobilierul de la Buna Alexandru, care atunci avea datorii egale cu mobilierul. Deci era un om disperat, care timp de 10 ani a lucrat neobosit spre mulțumirea generală – și care eventual ar fi ajuns în stradă. Astfel a fost necesar a promite ori cât de mare sumă, în speranța unor timpuri mai bune, care durere a devenit mai rele.
8). Totodată cu onoare rugăm pe Onor. Consiliu a ne reduce și chiria cu cel puțin 40% (ceia ce a făcut și comuna Tășnad arendașului cafenelei comunale Ruff Iacob din 160.000 Lei i-a redus 60.000 Lei), pentru ca să putem menține acest local în mod corespunzător.
9). În caz, că cererile de mai sus nu ni se vor satisface în total, rugăm Onor. Consiliu Orășenesc a considera prezenta cerere ca abzicere de arendă în termenul de 3 luni.
În speranță totuși, că cererea noastră justă ne va fi satisfăcută, Vă rugăm să primiți asigurarea stimei noastre.
Zalău, la 22 Decembrie 1930
Arendații localului «Transilvania» Szigyártó și Buna”.
Prim juristul consult al Primăriei, Augustin Pintea prezintă un raport în care se subliniază faptul că localul s-a dat în chirie prin licitaţie publică, iar în condiţiile de licitaţie au fost fixate condiţiile, ca urmare nu puteau cere schimbarea condiţiilor de chirie. Negăsind nici un text de lege pe baza căruia să se poată reduce chiria, Augustin Pintea propune respingerea cererii. Consiliul Comunal „pe a sa răspundere materială poate să facă ce va crede, însă bază legală, nu este”, spune Augustin Pintea.
Urmează o dezbatere amănunţită, la care au luat parte consilierii Andrei Gazda, Leontin Ghergariu şi Ludovic Ecsedi. Fiecare a accentuat faptul că deşi cererea nu avea motiv legal în ceea ce priveşte valabilitatea contractului şi obligaţia chiriaşilor de a plăti impozitul de stat, totuşi trebuiau luate în considerare „relaţiile actuale”, respectiv criza economică. Consiliul admite, în parte, cererea şi reduce obligaţiile chiriaşilor pe anul 1931 cu suma de 65.700 lei, ceea ce însemna 30% din chiria de bază. În ceea ce priveşte executarea hotărârii, consiliul stipulează ca o condiţie specială că hotărârea se va înainta atât administraţiei judeţene, cât şi Directoratului Regional din Cluj şi nu va deveni executorie „decât după aprobarea pronunţată a acestor foruri superioare”.
În motivarea hotărârii consiliului se subliniază că a luat în considerare faptul că chiria localului era mare, în comparaţie cu alte localuri din Zalău şi că după data închirierii, sarcinile chiriaşilor au crescut, „iar circulaţia lor de mărfuri a decăzut într-o măsură foarte considerabilă”. Se accentuează, însă, că acest caz era unul de excepţie şi nu putea fi privit ca un precedent: „Falimentul chiriaşilor acestora, ce s-ar putea întâmpla foarte uşor în aceste zile de grele încercări economice, ar fi o pagubă mare pentru oraş”.
În şedinţa Consiliului Local din 17 martie 1931 se revine asupra problemei unificării taxelor la energia electrică. Comisia întregită de consilieri, în frunte cu primarul Ioan Mango, care a studiat problema, vine cu o soluţie de compromis: de la 1 ianuarie la 30 iunie 1931 se păstrau categoriile şi „condiţiunile vechi”, iar de la 1 iulie la 31 decembrie 1931 se sistau categoriile între consumatori şi toţi consumatorii, indiferent de ocupaţia lor, erau obligaţi să plătească 1,70 lei pe HW. Existau şi câteva excepţii: „preţul curentului întrebuinţat la motoare şi consumaţia funcţionarilor şi pensionarilor oraşului, la care rămân în vigoare preţurile actuale”.
Iată şi motivarea comisiei: „Comisiunea a cercetat înainte de toate: dacă nu s-ar putea da reduceri în favorul comercianţilor şi proprietarilor de restaurante fără să fie încărcaţi funcţionarii. A constatat însă din bugetul uzinei, precum şi din cercetarea relaţiunilor că astfel de reduceri nu s-ar putea da decât în sarcina uzinei. Rentabilitatea uzinei trebue însă susţinută mai ales acum, când uzina a luat asuprăşi sarcini prin cumpărarea motorului Diesel şi a generatorului”. Comisia crede că a reuşit să găsească o cale de mijloc „având în vedere că Consiliul orăşenesc trebue să se îngrijească în mod egal despre toţi cetăţenii oraşului”. Propunerea era făcută doar pentru anul 1931 „având în vedere că prin unele împrejurări neprevăzute (sistarea impozitului de sacrificiu, rentabilitatea motorului nou comandat) se va putea ivi o situaţie de tot nouă”. Soluţia propusă de comisia întregită a fost acceptată şi votată de către Consiliul local al oraşului Zalău.
O ultimă hotărâre adoptată în cadrul şedinţei din 17 martie 1931 a fost o Ordonanţă privind stârpirea omizilor, care avea următorul text: „Art. 1. – Toți locuitorii din cuprinsul acestei comune, sunt obligați ca îndată să proceadă la curățirea pomilor atât în cuprinsul grădinilor și al curților, cât și din livezile din câmp, de omizi, larve și cuiburi de omizi, astfel că până la data de 31 Aprilie aceste operațiuni să fie complet terminate.
Crăcile și larvele culese se vor arde de îndată în locuri cât mai îndepărtate spre a feri gospodăriile și livezile de incendii.
Art. II – Toți locuitorii din cuprinsul acestei comune sunt obligați să proceadă de îndată la stârpirea și la arderea mărăcinilor de pe locurile de cultură și a hățișurilor de pe hotare, astfel că această operațiune să fie terminată cel târziu până la 15 Mai.
Art. III. – Cei cari nu se vor supune acestor dispozițiuni vor fi amendați potrivit art. 107 din legea pentru organizarea administrațiunei locale cu amendă până la 500 Lei, iar livezile și locurile se vor curăța pe contul lor de către administrația comunală prin echipe de lucrători formate în acest scop și vor fi dați în debit în ziua de 1 Maiu, ceea ce nu și-au curățit livezile de omizi și în ziua de 1 Iunie cei ce nu și-au curățit ogoarele de mărăcinișuri, spre a fi urmăriți și încasați de îndată cu o sumă proporțională cu întinderea livezilor și locurilor de cultură curățite.
Serviciul Administrativ a orașului Zalău va executa prezenta hotărâre”. Semnează Ioan Mango, primarul orașului Zalău.
Sunt doar câteva aspecte descoperite de noi în dosarele de arhivă, dar credem că ele surprind problemele esenţiale cu care se confrunta Zalăul şi ne oferă o radiografie a epocii.
În concluzie, credem că problemele politice şi administrative cu care s-a confruntat Zalăul în perioada supusă studiului nostru, respectiv anii 1930-1932, fac parte dintr-un scenariu mai larg al vieţii politice din cadrul României interbelice şi ele au fost marcate de marea criză economică, care a afectat întregul mapamond. Cunoaşterea problemelor cu care s-a confruntat oraşul Zalău şi activitatea personalităţilor care l-au condus, precum Ioan Mango şi Leontin Ghergariu, poate constitui un model şi pentru generaţia noastră.
Marin Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)

Alte articole

Leave a Comment