De peste un mileniu în Sălaj şi de un secol în România (XIII)

Serialul este varianta redactată şi completată a prelegerii pe tema „De peste un mileniu în Sălaj – Ţara Silvaniei, şi de aproape un secol în România”, prelegere prezentată pe 21 septembrie cu ocazia „Zilelor maghiarilor din Sălaj” din acest an.

 

Premise:

Motivaţia elaborării prelegerii şi a serialului: de a comunica spre concitadinii/concetăţenii noştri – câţi şi cine am fost şi suntem, maghiarii din această parte de ţară. Cum vedem istoria, care ne leagă şi evenimentele de acum aproape 100 de ani şi ce a urmat, de când această zonă face parte din România. Cu ocazia Centenarului trebuie să vorbim deschis despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor româno-maghiare, maghiaro-române.

Perioada de la sfârşitul anului 1918 şi până la mijlocul anului 1920, din punctul de vederea al maghiarilor sălăjeni şi ardeleni, a fost a perioadă de tranziţie de la statutul de majoritari din Ungaria, la cel de minoritari în România. După semnarea tratatului de pace a devenit cert că situaţia lor este ireversibilă şi ori se conformează, ori iau calea emigraţiei. Iar majoritatea a ales varianta ultima, de a rămâne şi de a se adapta…

 

Trezirea la realitate

După şocul schimbărilor din 1918-1920, urmează trezirea la realitate, la care contribuie semnificativ manifestul lui Kós Károly – Glasul care strigă, publicat în ianuarie 1921 (textul integral al manifestului publicat în traducere românească în volumul: Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940 – Volum redactat de Lucian Nastatasă şi Levente Salat, Cluj, 2003. Volumul este accesibil şi online: http://www.edrc.ro/docs/docs/eticaminoritara/IntregVolumul.pdf)

Arhitectul, graficianul, scriitorul şi politicianul Kós Károly (1883-1977), originar din Timişoara, la sfârşitul Primului Război Mondial tocmai era invitat să ocupe o catedră de profesor universitar la Budapesta. Dar el a ales să rămână, să trăiască în Transilvania, devenită parte a României (alături de maghiarii şi românii din Transilvania. El fiind şi unul dintre ideologii „transilvanismului”. Despre transilvanism poate altă dată…).

Manifestul a apărut într-o broşură, împreună cu alte două articole programatice importante pentru comunitatea maghiară din România. Ceilalţi autori şi celelalte articole mult citate fiind „Calea maghiarimii”, de Zágoni István, şi „Sistemul activismului politic”, de Paál Árpád…

Către sfârşitul anului 1920, cei trei autori, după o consfătuire şi o colaborare strânsă la Cluj, şi-au redactat articolele, şi cu ajutorul unei edituri private au decis să publice sub forma unei broşuri în vreo 10 000 de exemplare. Dar era nevoie de aprobarea cenzurii, pentru a putea fi tipărit şi difuzat volumul. Manuscrisul a fost trimis spre aprobare la Prefectura Cluj. După trei zile, Kós Károly a fost invitat la prefectură, unde a constatat că cenzorul şef este tocmai fostul preot din Gălăşeni (comuna Cuzăplac) – Emil Măcelariu. Ei se cunoşteau bine, doearece reşedinţa lui Kós (satul Stana) era în vecinătatea satului Gălăşeni. Iar intelectualitatea locală se mai întâlnea la unele activităţi sau eveniemente locale.

Apoi a mai fost un alt eveniment, din timpul războiului, când cei doi s-au întâlnit, şi când se pare, Kós Károly l-a ajutat pe Emil Măcelariu. Din memoriile lui Kós ştim că în septembrie 1916, ca subofiţer mobilizat staţiona la Blaj, unde făcea patrulare de noapte. Din cauza războiului, noaptea erau restricţii de circulaţie şi numai cu acordul autorităţilor militare se putea circula în oraş. Fiind în patrulă, într-o noapte au oprit trei persoane civile pe străzile Blajului. Dintre ei, unul era preotul greco-catolic din Gălăşeni, Emil Măcelariu. Cităm din memoriile lui Kós Károly care relatează întâlnirea cu trei civili noaptea:

„- Domnilor vă rog să vă legitimaţi! – apoi m-am adresat honvezilor: -Verificaţi întreaga piaţă, până ce eu termin aici.

Când m-am întors spre ei, am simţit că preotul meu mă filează intens:

– Dacă văd bine, domnul inginer. Nu-i aşa? – zicea în şoaptă.

Eram nervos, dar m-a apucat un zâmbet, şi tot în şoaptă am răspuns:

– Nu chiar, acum şi aici la Blaj, sunt în patrulă de honvezi – şi m-am întors spre celălalt, preluând din mâinile lui documentul ţinut de respectivul.

– Domnilor, aveţi o lanternă? – i-am întrebat.

Aveau. M-am uita în legitimaţia primului: Act oficial pentru medici, având şi ştampila de la batalionului din oraş. Am restituit documentul. Şi celălalt civil a avut un document asemănător, însă nesemnat şi neştampilat. Era un funcţionar de la primărie. În final, şi preotul, vecin de al meu, a dat un document, dar de la distanţă am observat că nu seamănă cu permisele oficiale… Am restituit fiecăruia propria legitimaţie şi lanterna, şi le-am spus:

– E-n regulă. Dar e mai bine dacă nu ne mai întâlnim noaptea aceasta aici afară. Puteţi pleca. Noapte bună!…”

Cum e firesc, vremurile se mai schimbă, s-a întâmplat ca fapta bună să fie răsplătită cu una similară, peste 4 ani. Tot din memoriile lui Kós Károly cităm:

„În 1920 am scris „Glasul care strigă”. Tipografia a cules textul, şi în prima formă tipărită manuscrisul a fost trimis la oficiul de cenzură. A treia zi am fost chemat la prefectură (acolo era sediul oficiului de cenzură), şi spre marea mea surprindere, mă primeşte Emil Măcelar: nu preotul, ci cenzorul şef. În faţa lui, pe birou, textul cules a „Cuvântului care strigă”, pe care îşi ţinea mâinile.

– La acest manifest, aşa, în această formă, nu pot să-i dau drumul.

– De ce, nu conţine nimic instigator împotriva statului.

– Da, însă dacă l-aş lăsa în această formă, pe tine te-ar încarcera, iar pe mine în cel mai bun caz, m-ar concedia.

– Atunci, ce putem face?

– Să încercăm să-l castrăm, aici şi acum.

Am făcut-o: am tăiat, am eliminat măcar jumătate din text, dar în jumătatea rămasă, a rămas totuşi, că am luat la cunoştinţă noile realităţi, pe care le şi acceptăm, însă anunţăm că revendicăm drepturile noastre naţionale, şi pornim lupta pentru obţinerea lor…”   

Până la urmă a apărut volumul cu manifestul şi cu celelalte două scrieri programatice. Însă, doar cu 24 de ore după editare, volumele au fost confiscate de poliţie, şi astfel nu au ajuns, decât în foarte mică măsură la cititori. Şi o altă consecinţă a apariţiei: Emil Măcelariu a fost destituit din funcţia de cenzor şef de la Cluj…

Din cauza confiscării, manifestul a circulat în cerc restrâns. Practic se poate afirma că documentul cu pricină a făcut o carieră semnificativă mai ales după 1989, când a fost adesea invocat de politicieni, de publicişti pentru a da o anumită referinţă la relaţiile româno-maghiare, şi pentru a formula revendicările şi poziţionările maghiarilor din România, faţă de statul român…

În pasajele următoare voi folosi doar câteva citate, dar în traducere proprie, deoarece am impresia că traducerea din volumul invocat e un pic demodată. În paranteză sau în completare unele comentarii personale pentru ca textul şi contextul să poate fi mai bine înţeles de cititorul de azi:

“De doi ani amari, ochii noştri privesc spre apus. Am văzut cum a apus soarele acolo. Ochiul nostru plin cu speranţă, încrezător, râvnitor şi plin de durere tot privea…

Undeva ceva s-a semnat, undeva s-a negociat ceva, undeva s-a împărţit ceva; undeva o uşă deschisă a fost trântită, să fie închisă pe veşnicie…” (se referă evident la semnarea tratatului de pace de la Trianon. Până ce nu a fost semnat, maghiarii mai puteau spera în mărinimia învingătorilor, puteau avea anumite iluzii…)

„Şi de doi ani nu lucrăm. Însă am aşteptat să răsară soarele pentru noi: în Apus! Timp de doi ani am visat şi nu am vrut să ştim despre Viaţă, care alerga pe lângă noi, în învălmăşeala creată. Nu am vrut să vedem şi să auzim, nu am vrut simţim şi să trăim, am vrut doar să sperăm şi să visăm, să aşteptăm minuni, ce ne vor trezii…

Trebuie să tragem învăţămintele; trebuie să privim în faţă realitatea implacabil de aspră, şi nu avem voie să ne amăgim. Trebuie să muncim, dacă vrem să trăim, şi vrem să trăim, deci vom muncii…” (Chiar aşa a fost această perioada de tranziţie şi de aşteptare. Dar după ce zarurile au fost aruncate, nu mai era nevoie de autoamăgire. Lumea trebuia să se trezească şi să treacă la fapte, să recupereze timpul pierdut).

Manifestul are un mesaj direct şi important şi pentru români şi România:

„De noi, de maghiarii din Transilvania trebuie să aibă în vedere oricine-şi extinde suveranitatea asupra noastră. Trebuie să ţină cont de noi şi România, dacă vrea ca sporul teritorial şi de populaţiei să însemne pentru ea, mărirea propriilor forţe şi nu o greutate inutilă, o povară grea…

Noi cei două milioane (după aprecieri optimiste, numărul maghiarilor din România se ridica atunci la două milioane, dar de fapt e vorbă de o „mică” exagerare, de rotunjire în sus. Căci 2 milioane sună mai bine, decât 1,6 sau 1,7 milioane… de cetăţeni muncitori, plătitori de dări, producători de valori materiale şi spirituale, suntem pentru România o creştere însemnată pentru puterile sale. Dar noi, cei două milioane nelucrători, improductivi, duşmănoşi, inamici interni perfizi: suntem (putem fi) o tumoare groaznică pentru România.

Mărturisim însă, deschis şi sincer: mai degrabă suntem loiali decât rebeli, mai degrabă constructivi decât distructivi, mai degrabă prieteni sinceri, decât duşmani oculţi”. Aici şi în alte pasaje se propune o colaborare cu românii, cu România. De atunci şi în următorul secol care a curs, comunitatea maghiară căuta colaborarea cu românii. Uneori găseşte, alteori ba…

Cuvintele proclamaţiei, pe alocuri par mult prea patetice, exagerate, dramatice, însă era nevoie de aceste idei şi expresii, pentru a trezii la realitate o comunitate care a crezut că a venit sfârşitul lumii. Nu a fost chiar sfârşitul lumi, ci doar o decădere din statutul de majoritari în statutul de minoritari, cu toate consecinţele.

Pe de altă parte e de remarcat sinceritatea sa, cu care propune României şi românilor colaborarea, convieţuirea pe baza celor hotărâte de românii din Transilvania la Alba Iulia. Aceste idei nu sunt depăşite, şi merită să fie cunoscute, dezbătute şi dacă-s bune aplicate, dacă nu sunt suficiente, atunci completate şi îmbunătăţite. De remarcat că nu se regăseşte nici umbră de revizionism în proclamaţie! De fapt, în presa maghiară din România sau în documentele partidelor politice maghiare din România, în luările de cuvânt ale politicienilor maghiari din România, nu se fac nici măcar aluzii la revizionism. Toate speculaţiile presei şi politicienilor în legătură cu aşa-zisul iredentism al maghiarilor din România este, cum am obiceiul să spun: „un fel de poveste de adormit copii şi speriat babe” (poate odată am să mă întorc la analiza mai detaliată a manifestului şi a activităţii lui Kós Károly).

Au mai fost şi alte încercări de a se apropia, de a comunica spre majoritatea românească, din partea minorităţii maghiare. Astfel, între anii 1923-1942 la Lugoj a apărut revista „Glasul Minorităţilor”.  La început a apărut doar în limba română şi publica în traducere principalele articole şi studii din o revistă maghiară intitulată „Magyar Kisebbség” (Minoritatea Maghiară). Din 1926 a devenit trilingvă, unele articole fiind publicate pe lângă limba română şi în limba germană şi franceză. Revista s-a ocupat nu doar de problemele minorităţii maghiare din România, ci şi de problemele minorităţilor din Europa.

Şi de atunci a trecut aproape un veac…

László László

Leave a Comment