Sunt multe sonde, unele funcționează, iar altele stau de ani și ani. Pe ulițele satului se simte un miros specific, de petrol parcă. Nu, nu e vreo scenă din filmul „Pruncul, petrolul și ardelenii”, ci este satul Leșmir din comuna Marca, locul unde funcționează un sector petrolier. Totul a început acum mai bine de o jumătate de secol. În timp ce săpau o fântână, câțiva localnici au dat peste un lichid închis la culoare, vâscos și cu un miros puternic. S-au speriat, au anunțat autoritățile și în scurt timp și-au dat seama că este țiței, petrol neprelucrat, materia primă din care se obțin atâtea și atâtea produse de care avem nevoie în fiecare zi.
„Aurul negru”
Auzisem de Leșmir, dar nu am fost niciodată în acest sat de la marginea Sălajului. Ghid mi-a fost Dombi Arpad, viceprimarul comunei Marca, fiu al satului. Am ajuns în sat într-o dimineață călduroasă de iulie. Am trecut prin Porți, iar după câteva minute am intrat în Leșmir.
Eram fascinat de prunii încărcați cu fructe de pe marginea drumului. Se rupeau crengile sub greutatea fructelor necoapte. Ici-colo, un bătrân privea de la poartă. Satul e frumos, dar liniștea în care se cufunda îmi spunea că și aici sunt tot mai puțini tineri, dar nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre „aurul negru”, despre sonde și sondori. Viceprimarul m-a condus la ieșirea din sat. Acolo e plin de sonde.
Cele pe care le-am văzut eu funcționau. M-au fascinat. Nu făceau zgomot, păreau tăcute. Unele erau ascunse între lanurile cu porumb. Am avut impresia că sunt peste tot, chiar și pe dealuri.
Le-am fotografiat din drum, erau aproape. Ne-am întors în sat. La una dintre case a ieșit în poartă un localnic. Florian a fost sondor, apoi a devenit sondor-șef, iar în cele din urmă a ajuns maistru.
Viața de sondor
„Au vrut să sape o fântână și au dat peste țiței. Așa a apărut petrolul în Leșmir. 35 de ani, trei luni și trei săptămâni am fost sondor aici. A fost frumos, dar și foarte greu. Te afundai în noroi. Prima dată scoteam piciorul din cizmă și abia apoi cizma. Atunci nu erau condiții. Iarna îți era frig, iar vara mureai de cald. Acum e totul modern, e ca în farmacie. Am ieșit la pensie. A fost o viață frumoasă. Aici sunt cu sutele de sonde. Satul stă pe o comoară, dar nu e comoara noastră. Adâncimea de extracție era, în perioada în care lucram eu, pe la 120 – 130 de metri. De-a lungul timpului, în sat au venit oameni importanți din București, dar cum au venit, așa au și plecat”, mi-a povestit bătrânul.
Francisc, omul cu memorie uimitoare
Undeva, ceva mai sus, pe drumul care duce spre cimitirul satului, Francisc taie lemne. Ne-am salutat. Viceprimarul îmi spune că bărbatul are o memorie cum n-are nimeni în zonă. Știe când au murit și când s-au născut zeci de localnici. „Așa sunt eu, întotdeauna am ținut minte foarte multe lucruri. Știu data exactă în care a murit unul și altul, dar și zilele în care s-au născut oameni din sat. Nu fac vreun efort în acest sens, doar știu, țin minte. M-ați întrebat de petrol. Și eu muncit acolo, la cazane am lucrat. Eram fochist, dar mă ocupam și de supraveghere. Aproximativ 40 de ani am lucrat. Acum sunt pensionar. A fost bine. Mulți au lucrat la sonde. Mii de oameni din Sălaj și Bihor au câștigat bani frumoși ca sondori. A fost aici, în apropiere, și o rafinărie, dar s-a închis”, mi-a povestit Varga Francisc.
Pivnițele de pe deal
L-am lăsat pe Francisc, mai avea lemne de crăpat. Pe o parte și alta a drumului care duce la cimitir sunt mulți pruni plini cu prune, o imagine ce pare desprinsă din vreun basm cu case vechi și oameni bătrâni, uitați de vremuri pe acest tărâm de poveste.
Trecem pe lângă cimitir și ajungem într-o poieniță, pe acoperișul satului. De aici, de la înălțime, priveliștea este deosebită.
Se vede turla bisericii, iar sătenii par niște puncte negre ce se mișcă lent. În acest loc mai urcă tinerii din sat, se relaxează. Văd și niște uși prinse parcă de un perete de pământ. Acolo sunt niște beciuri.
Sunt pivnițe în care localnicii își țin vinul. Stau, fac niște fotografii și pornesc spre sat. Liniștea e deranjată doar de cineva care taie lemne. Drumul principal a fost construit din plăci de beton. A fost conceput să suporte greutatea mașinilor grele. Plecăm lăsând în urmă sondele, lumea în care „aurul negru” stă la marginea satului, adânc îngropat în pământ. Îmi sună telefonul. Zâmbesc și îi spun colegei mele de la București că tocmai ce am ieșit din Texas de Sălaj. În câteva minute eram pe autostrada dintre Marca și Nușfalău.