„Bozolnic”, satul dispărut, clopotarul și răchitele dracului

Au trecut mai bine de două decenii de la dispariția localității sălăjene „Bozolnic”. Numele satului nu se mai regăsește pe harta județului. Satul a devenit parte a localității Cuzăplac. Sincer, n-am știut că există această localitate în Sălaj, iar întâmplarea a făcut să ajung zilele trecute aici, în acest loc unde timpul parcă stă în loc.

Inițial mi-am propus să ajung la Cubleșu, un sat sălăjean aflat la granița cu județul Cluj. Am pornit la drum avându-l alături pe bunul meu prieten, Mirel Matyas. Am ieșit din Zimbor și am luat-o spre Cuzăplac. Mirel m-a atenționat că trebuie să virez la stânga. În câteva minute eram pe un drum asfaltat, surprinzător de bun, care m-a îndemnat să mă bucur din plin de șofat. Nu după mulți kilometri am zărit câteva case. Credeam că am ajuns la Cubleșu, locul unde n-am fost în viața mea chiar dacă sunt sălăjean. Partenerul meu de drumeție a râs și m-a făcut să înțeleg că m-am înșelat. Am tras mașina pe dreapta  într-o intersecție, în apropierea unei gospodării. Mirel începuse să fotografieze o răstignire, iar preocuparea mea era să stau de vorbă cu oameni, să aflu povestea locului, să aflu, să scriu și să vorbesc despre oameni simpli. Lângă mine și-a făcut apariția un sătean ceva mai tânăr pe care l-am rugat să mă ducă la cel mai în vârstă localnic. Bărbatul mi-a spus că mă aflam în satul „Bozolnic”, un nume dispărut de pe harta județului cu decenii în urmă. Numele a fost șters, dar pentru săteni tot „Bozolnic” a rămas. Aflu că era mai degrabă un cătun. Timpul a trecut, iar satul a fost integrat în localitatea Cuzăplac. În sat sunt aproximativ 30 de case, dar multe sunt pustii. Cei mai bătrâni au plecat spre veșnicie, iar cei mai tineri și-au încercat norocul în altă parte.

Liniștea din satul pierdut

Binevoitor, localnicul m-a dus la poarta unei gospodării ce părea bine îngrijită. Dau bună ziua, iar un glas ferm îmi răspunde. O bătrânică se apropie de poartă și mă privește. Îi spun cine sunt și cu ce gânduri am venit. Femeia zâmbește și îmi întinde mâna. Degetele sale îmi spun că au trecut prin multe, dar și-au păstrat demnitatea. Aveam să primesc în scurt timp o lecție de viață. Femeia se bucură de vizită, are cu cine povesti, ne punem la povești. Glumește cu mine și îmi spune că satul este foarte mare, că o să am foarte mult de povestit și s-ar putea chiar să obosesc. Tanti făcea referire la faptul că în sat au mai rămas doar câțiva oameni. Femeia îmi întinde din nou mâna și îmi spune că o cheamă Aurelia Bolboacă. Mă strânge ferm de mână și mă face să înțeleg că este o fire hotărâtă. „Dragul mamii, tu nu cred că știi unde ești. Îți spun io, ești în Bozolnic. Te văd că n-ai mai fost pe aici, pari tare spăriet”, îmi spune tanti Aurelia, care ține să îmi precizeze că are 86 de ani, dar că este singură de mult prea multe veri și primăveri.

Pâinea, ochii albaștri și răchitele dracului

Bătrâna se sprijină de stâlpul de la poartă și își întinde mâinile spre cer. E mulțumită, îmi spune că nu e rău în sat. Oamenii sunt puțini, iar o mașină cu pâine oprește la poarta caselor locuite. „Îmi aduce pită, nu-i rău. Îți vine cu pita la poartă. Cum să hie rău în lume, nu-i rău. Io nu aștept de la nimeni, nimic. Dacă vrei să ai, trebuie să muncești”, ridică tonul femeia. E foarte sigură pe ea. În această casă s-a născut, a copilărit în această curte și speră că va pleca dincolo tot aici. Ochii săi albaștri mă țintuiesc, dar își mută ținta spre vale. „Vezi tu, domnule dragă, io am vrut să mă duc din satul aista. Asta am vrut io când am fost tânără. Nu mi-o plăcut nici răchitele astea, răchitele dracului, să facă bine primarul să le taie”, îmi spune răzând bătrâna. Simt un soi de mândrie în inima sa. Îmi arată drumul, e mulțumită, se poate circula bine și îl laudă pe primar. Râd și eu, îi spun că mă feresc de politică. „Am fost măritată și am avut bărbat bun. N-am avut pruncii mei, dar am nepoți, pe mulți i-am ajutat, le-a murit tata sau mama, așa a fost”, mai spune bătrâna. Îi mulțumesc pentru vorbe, pentru că a stat de vorbă cu mine. Aurelia se pregătește să intre în curte, dar se întoarce brusc și îndreaptă o mână spre mine de parcă ar vrea să mă prindă. Vrea doar să mă salute și mă avertizează că dacă trec prin sat, să fac bine și să o caut, să mai povestim. Îi promit și sper să mă pot ține de promisiune.

Plopul uriaș

Dau să pornesc, dar îmi amintesc de plopul uriaș de lângă Zimbor. E un arbore impresionant, Dumnezeu știe cât e de mare, cât e de bătrân. Bătrâna râde iar. „Io tăt așa îl știu plopul ăla. Mergeam cu mâncare la cosași și treceam pe lângă el. Era tare mare, îmi era teamă de el, îmi era frică și credeam că stau oameni acolo sus, pe crengile lui. Nu tare mi-o plăcut. Se înclina când bătea vântul, când era vremea grea. Tăt acolo-i, tăt așe îi de mare. Ala-i tare bătrân, îi mai bătrân ca mine”, povestește femeia. Îi mulțumesc, ne salutăm și pornesc la drum. Vreau să caut ce n-am găsit, să vă povestesc despre ce n-am văzut până acum, despre simplitate, despre omenie.

Clopotarul

Nu peste mult timp am oprit din nou. Undeva, lângă micul drum asfaltat am zărit o bisericuță. Îmi părea incredibil de mică. Am parcat mașina, Mirel a început să fotografieze, iar eu mi-am pornit reportofonul. Speram să întâlnim pe cineva. Niște câini ne anunțau prezența. Văd un om în curtea unei case, îl salut, mă prezint, iar bărbatul se apropie. Îi spun ce gânduri am, bătrânul se luminează la față. Voiam să vedem bisericuța. Ce noroc! Săteanul e sfăt, e clopotar, cel care pregătește rânduiala în biserică. Cu cheia în mână, Vasile Bodea ne deschide ușa bisericii și intrăm. E foarte curată, îngrijită, iar în interior simt un miros plăcut. Recunosc, nu mă duc foarte des la biserică, dar aici mă liniștesc, e atât de multă liniște și îmi place. E atâta simplitate. Vreau să rămân aici câteva ceasuri. Ne așezăm pe o băncuță din biserică, iar badea Vasile începe să-mi povestească. Trage clopotele în zile de sărbătoare, seara, dimineața, cheamă oamenii la slujbă, dar intră și când e vreme rea, când vine furtuna. „Trag clopotele și când dă cu gheață, când vine furtuna, sara le trag sau când îi nevoie”, îmi spune clopotarul.

Încep să tremur, îmi aduc aminte de Valentin, regretatul meu bunic de la Lupoaia. Era sfăt, omul care pregătea rânduiala în biserică și care trăgea clopotele de fiecare dată. M-a învățat și pe mine, ajunsesem să le trag bine, dar nu mi-a plăcut. În turla bisericii erau lilieci și fluturi de noapte. Naiba știe, mi-a fost tare frică de ei și am renunțat să mai urc în clopotnița bisericii. Eram copii, făceam multe prostii. Aveam vreo 10 sau 11 ani când am fumat pentru prima oară în turla bisericii. Bunicul meu și-a dat repede seama ce fac „mânjii” și ne-a tăiat rapid orice dorință de a mai trage din „țâgară”. Mă pufnește râsul. Preot era atunci un unchi de-al meu, un om  pe care îl prețuiesc enorm. Sper că nu citește aceste rânduri. Iertare, unchiule! Promit că nu mai fac. Îmi revin, las amintirile și îl rog pe badea Vasile să îmi îngăduie a trage clopotele. Mă poftește. Prind funiile, mă concentrez, iar după o sfântă cruce încep să trag. Merg bine câteva secunde, dar dezechilibrul pune stăpânire pe mine. Limba clopotului lovește doar într-o ureche. Badea Vasile râde și îmi spune să mă opresc. Modul în care trăgeam eu clopotul anunța prezența vreunui incendiu, a războiului. Așa erau anunțate în trecut pericolele în sat. Îi mulțumesc lui badea Vasile pentru îngăduință, privesc din nou bisericuța, mă simt atât de bine în ea, e mică, dar foarte frumoasă. Am ieșit, e soare, dar tunetele norilor anunțau că se apropie furtuna. Nu m-a interesat, eram bogat, m-am îmbogățit cu omenia și simplitatea unor oameni de la sat, oameni trecuți prin viață. Poate ar trebui să îi vizităm mai des pe cei bătrâni, s-ar putea ca într-o zi să-i mai avem doar în amintiri. Vom bate la poarta lor, dar nu ne va mai răspunde nimeni. Vine ploaia, pornesc din nou la drum.

2 Thoughts to “„Bozolnic”, satul dispărut, clopotarul și răchitele dracului”

  1. […] Au trecut mai bine de două decenii de la dispariția localității sălăjene „Bozolnic”. Numele satului nu se mai regăsește pe harta județului. Satul a devenit parte a localității Cuzăplac. Sincer, n-am știut că există această localitate în Sălaj, iar întâmplarea a făcut să ajung zilele trecute aici, în acest loc unde timpul parcă stă în loc. Inițial mi-am propus să ajung la Cubleșu, un sat sălăjean aflat la granița cu județul Cluj. Am pornit la drum avându-l alături pe bunul meu prieten, Mirel Matyas. Am ieșit din Zimbor și am… Citeste mai mult […]

  2. Ion

    Sa-ti dea Dumnezeu sanatate3 domnule Adrian Lung.Ne aduci,cu articolele tale intr-o lume mai buna,mai normala de care ne e dor.

Leave a Comment