O lume dispărută

Îmi este greață să mai scriu despre politică, politicieni, centura rușinii din Zalău, despre războaie, bugete și numiri politice. Gândul îmi este la concediu și nu mai am mult până când mă despart, pentru o perioadă, de presă, două sau trei săptămâni în care nu vreau să mai intru pe rețele de socializare, să văd nimicuri promovate de falși jurnaliști, de oameni care au devenit mai slabi decât ziariștii de partid de dinainte de 1989 și care nu știu decât să scribălească pentru bani, să atace, să spurce. Până și prostituatele de pe centură au mai multă demnitate. Revenind la concediu, îmi amintesc perfect de vacanțele de vară petrecute la Plesca și Lupoaia, satele regretaților mei bunici. În prima lună de vacanță eram repartizat în Lupoaia, satul poziționat într-o zonă mirifică, înconjurat de dealuri, de păduri și stânci. Aproape e și valea Agrijului. Zilnic urcam pe deal alături de bunicii mei. Era mult de coasă, trebuia strâns fânul pentru bivoli. Munceam de dimineața până seara, iar când se întuneca, ne întâlneam toți tinerii veniți în vacanță și stăteam la taclale, ne bucuram, dănțuiam pe ulițe, unul avea un casetofon ramolit care prindea mereu banda casetei, dar ne descurcam. Acolo se înfiripau și povești de dragoste adolescentină. Toți eram maxim de bronzați de parcă stăteam la plajă de dimineața până seara, dar noi ne petreceam ziua la sapă, la fân, la cules de prune sau la cărat fânul acasă. Dimineața începea cu un adevărat ritual. Trezirea era urmată de micul dejun: mămăligă cu brânză din lapte de bivoliță sau topală de pui cu mămăligă. Îmi este greu să descriu gustul minunat al celor două preparate, un gust pe care, din păcate, n-am mai avut plăcerea să-l descopăr undeva. Bunica Susana prepara mămăliga și topala în niște oale vechi de fontă, arse de timp și de vechea sobă din cohea lipită de casă. Mâncarea era preparată la foc mic de găteje (crenguțe subțiri și uscate). Micul dejun era urmat de pregătirea uneltelor pentru munca de pe deal și a pachetului cu mâncare pentru prânz: slănină afumată, pepini (castraveți), pâine, porodici (roșii), ceapă, o ulcea cu lapte prins și un sufertaș plin cu zamă de păstăi. Apă luam de la Cioroi, un izvor de sub pădure, locul despre care bătrânii satului spuneau că nu a secat niciodată. Se muncea mult, urechile auzeau doar cântatul greierilor, tot satul era pe deal, la fân, la cules de prune sau la coasă. Eram ca niște furnici. La prânz, după ce mâncam bine (nimeni nu era gras) bucăți de slănină afumată cu roșii, castraveți și înfulecam o porție zdravănă de zamă de păstăi, ne puneam la umbra unui păr bătrân. N-am să uit niciodată gustul perelor „scoarțoase”. E ceva greu de exprimat în cuvinte. Coboram în sat aproape când se întuneca și gulea (ciurdă de bivoli) trebuia să se întoarcă de la păscut. Era o altă lume. Elec era cooperatistul. Îmbrăcat într-un halat albăstrui, nenea Elec vindea în cooperativă. Aveam un bănuț și ne punea bomboane într-un „poc” de hârtie. Le savuram cu mare plăcere. Seara ne spălam la vale, iar după o cină cu ce primeam de la bunica, ne puneam la somn. Eram rupți de oboseală, dar fericiți. Povestea se repeta la Plesca, doar că aici munceam dublu, pentru că Nicolae, bunicul meu, avea și cai, iar calul mănâncă mult. Bunicul meu cosea suprafețe pe care le consideram uriașe. Coseam și eu cum puteam. Îmi spunea să țin brazda potrivită și să apăs „măsaua” de la coasă. Adoram să merg cu căruța trasă de cai. Iarna, îl însoțeam la moara din Boian, la dus gunoiul cu sania trasă de cai. N-am văzut de decenii o zăpadă așa cum am văzut în copilărie. Bunica Maria făcea niște scoverzi grozave, de la târg se întorcea cu o straiță plină cu biscuiți „vărsați”. Îi puneam într-un blid plin cu lapte proaspăt de la Mândraia, văcuța îngrijită doar pentru lapte, nu pentru muncă. Greul era dus de cei doi cai. Bucuria mea era când apărea câte un mânz. Aveam un prieten adorabil. Așa îmi petreceam verile. Seara, bunicul mergea în pivniță, aducea vin, îmi curăța mere, în tăia bucăți de pere, mă simțeam ca un rege, doar la Plesca eram singurul nepot. Bine, de cele mai multe ori eram ținut în curte, sub cheie, ca nu cumva să pățesc ceva. Toamna, în septembrie, mă întoarceam la școală. Eram „negru” de bronzat. Toți colegii erau invidioși, credeau că mi-am petrecut vacanța la mare, în tabără. Zâmbeam, puneam ochii în pământ și tăceam. Nu i-am contrazis și le spuneam că am fost în cele mai frumoase vacanțe, dar de fapt eram la sat, la bunici, alături de inimi curate și pline de lumină. Acum îmi dau seama că am fost fericit, că am avut parte de clipe minunate și că niciodată n-o să mai trăiesc momentele pe care le-am trăit atunci.