Între xenofobie şi un anumit gen de sport aleg Suleyman

La fotbal şi la politică ne pricepem cu toţii, fapt care ne obligă să mărturisim că, deşi sunt diferite, subiectele ne cam pasionează. Iar dacă, printr-o anumită conjunctură, la un moment dat, cele două domenii se interferează, aproape obligatoriu se nasc şi trăirile nebănuite, putându-se ajunge chiar la orgasm. Sentimental, desigur… Tocmai de aceea, meciul dintre România şi Ungaria era destul de puţin probabil să nu se lase cu „schelălăieli” deoparte şi de alta a graniţelor de vest. Şi asta nu pentru că între cele două popoare ar fi o autentică tensiune etnică, ci din cauza faptuli că undeva, cineva, se străduie din toţi porii să întreţină o tensiune artificială, stare provocată şi amplificată ori de câte ori este posibil să apară vreo breşă în relaţia dintre noi şi maghiari.
Am crescut, ca de altfel majoritatea prietenilor mei, pe străzile unui oraş multietnic. Am învăţat, de asemenea, alături de copii maghiari, ţigani, slovaci sau evrei. Am rudenii prin alianţă, prieteni de familie, vecini sau colegi care vorbesc mai multe limbi decât cea română. Acest lucru nu m-a deranjat niciodată, dimpotrivă. Am fost mereu mândru că pot să gândesc sau să simt altfel… Sau chiar dacă unele vremuri au fost tulburi, nu neapărat din punct de vedere politic, sincer, nu îmi aduc aminte ca, în familia mea sau în cercul meu de prieteni, să se fi pus vreodată problema etnică. Din acest punct de vedere, al relaţiilor interumane, am avut o viaţă frumoasă, normală, neotrăvită de tot felul de interese meschine. Motiv pentru care am convingerea că indivizii care au afişat, sâmbătă (sau ori de câte ori o fac public), pe Arena Naţională, steagul Ţinutului Secuiesc nu erau suporteri autentici, ci nişte provocatori amărâţi, manipulaţi şi, totodată, mânaţi de cu totul alte interese decât cele expuse. Din nefericire, însă, le-a reuşit. Au mizat pe un anumit tip de reacţie din partea suporterilor români, aşa că „punct ţintit, punct lovit”. Cum s-ar spune, am „muşcat-o” din nou.
Acest tip de provocare etnică, să fim serişi, nu este nouă. Am văzut-o mai mereu în ultimii ani, inclusiv înainte de ’89 când, pentru a ne scoate din cap foamea şi frigul, sistemul arunca pe piaţă o nouă diversiune, de genul naţionalismului antimaghiar. Între timp, chiar dacă au trecut aproape 25 de ani de la Revoluţie, alături de situaţia aproape dramatică cu care se confruntă zilnic românii, până şi tehnica manipulării a rămas în picioare. Ce să zic, la vremuri noi, tot noi.
Revenind la ceea ce s-a întâmplat sâmbătă, cred că deja avem o mare problemă, şi anume România are mari şanse să aibă terenul suspendat pentru că dragii noştri de suporteri tricolori, în naivitatea lor, nu au conştientizat pericolul unei suspendări a tribunelor Arenei Naţionale la mult mai dificilul meci pe care îl vom avea cu Irlanda de Nord. Şi cum România este considerată deja recidivistă la UEFA, iar oficialii europeni sunt alergici la manifestări xenofobe şi rasiste, avem toate şansele ca din cauza unor porniri absolut nefondate să suferim toţi ceilalţi, mai precis cei care iubesc sportul, şi nu răngile sau bâtele de baseball.
Aşa că sâmbătă, în loc să fi privit un meci de fotbal – care cu siguranţă era capabil să stârnească pasiuni, pentru că altfel majoritatea dintre noi ne-am fi uitat la reluarea serialului Suleyman Magnificul – am asistat la o luptă pe viaţă şi pe moarte, atât în tribune, cât şi pe teren. De parcă de rezultatul disputei de pe Arena Naţională ar fi depins fiinţa naţională a celor două neamuri, când de fapt, nu se decidea nici măcar calificarea la Euro 2016, darămite autonomia Ţinutului Secuiesc.

Alte articole

One Thought to “Între xenofobie şi un anumit gen de sport aleg Suleyman”

  1. Anonim

    sa se desfiinteze fotbalul definitiv

Lasă un răspuns la Anonim Anulează răspunsul