Îl iertăm, dar nu uităm

Unul dintre subiectele care maschează, astăzi, o mare parte din lungul şi interminabilul şir de erori ale actualei clase politice este, fără doar şi poate, graţierea lui Gică Popescu. Încă din capul locului, mărturisesc că abordarea unui astfel de subiect, înainte de toate, este excesiv emoţională, atât din perspectiva ideii de graţiere colectivă a puşcăriaşilor, cât şi prin prisma celor care s-au lăsat înduioşaţi de soarta fostului fotbalist. Cert este că, până la această dată, pedeapsa primită de către Gică Popescu a împărţit ţara în două curente de opinie. Unul mai argumentat decât celălalt.
În primul rând, trebuie să subliniem faptul că graţierea nu înseamnă altceva decât iertarea privind executarea pedepsei, în timp ce restul consecinţelor condamnării rămân în picioare. În cazul de faţă nu se poate vorbi despre o amnistie, care presupune ştergerea răspunderii penale şi, implicit, a consecinţelor faptei comise.
Nu în cele din urmă, trebuie să subliniem faptul că graţierea individuală există în lege, ea fiind acordată în ultimii ani, în anumite cazuri speciale, de către preşedinţii României.
Spre deosebire de anumiţi criminali, violatori sau tâlhari, Gică Popescu a fost, pentru foarte mulţi dintre noi, mulţi ani la rând, un simbol. Şi aici nu mă refer neapărat la iubitorii de sport. Gică Popescu a fost un adevărat model pentru cel puţin o generaţie de tineri. Şi poate tocmai din acest motiv ar fi trebuit să fie mai exigent în cazul conduitei sale, fapt care, cel puţin din punct de vedere moral, atârnă ca o piatră de moară de gâtul său. La un asemenea nivel, un asemenea derapaj penal, este cu atât mai greu explicabil. Însă, chiar dacă s-a lăsat dus de val la un moment dat, pe Gică Popescu nu-l putem aşeza în acelaşi rând cu restul mafiei din fotbalul românesc. Între Gică Popescu şi Meme, Copos, Borcea, Neţoiu sau fraţii Becali nu se poate pune semn de egalitate. Prin întreaga sa carieră şi conduită impecabilă de sportiv, Gică Popescu a adus doar servicii României. Ceilalţi infractori din dosarul transferurilor nu sunt altceva decât nişte indivizi care au căpuşat în ultimii ani fenomenul sportiv, infractori care se cereau de foarte mulţi ani să intre după gratii. Judecătorii, prin decizia luată zilele trecute, nu au făcut altceva decât să le împlinească dorinţa. Faţă de toţi cei amintiţi, Gică Popescu nu s-a „îmbolnăvit” subit, nu a acuzat presiuni politice sau de altă natură şi nici nu a scuipat jurnaliştii atunci când aceştia au deconspirat faptele din dosar. Dimpotrivă. Gică Popescu a recunoscut că a greşit, motiv pentru care a plătit o parte din prejudiciul creat. Mai mult, la aflarea verdictului, acesta nu şi-a vărsat lacrimile în faţa camerelor de luat vederi şi nici nu a ameninţat că va trimite racheţii să-l răzbune. Prin atitudinea sa demnă, Gică Popescu şi-a asumat vinovăţia, ceea ce spune foarte multe depre caracterul său. Tocmai de aceea, poate că în cazul lui Gică Popescu o graţiere individuală ar fi de acceptat, nu neapărat pentru a i se oferi o a doua şansă, pentru că nu se pune problema contestării vinovaţiei sale. În cazul său ar fi vorba doar despre clemenţa unei erori poate unice, recunoscută de altfel, o greşeală a unui om care, practic, nu are la baza sa structura unui infractor, fapt dovedit prin aproape tot ceea ce a făcut până în prezent.
Ei bine, în ciuda tuturor calităţilor enumerate, într-un stat democratic, cel care greşeşte trebuie să plătească, poate cu aceeaşi demnitate cu care, din postura de căpitan, a condus naţionala de fotbal a României, dar şi FC Barcelona. De altfel, dacă va fi să fie, eliberarea sa fizică nu va veni, la pachet, cu integritatea morală. Cred că Gică Popescu ar demonstra că nu ne-am înşelat în privinţa lui, totuşi, doar dacă va refuza o posibilă cerere de graţiere. Însă credeţi că bărbatul despre care vorbim ar fi capabil de un asemenea gest?