Celor mai multi dintre romani le place taraganarea lucrurilor. La infinit, daca s-ar putea, mai ales daca interesul e al vecinului si nu al lor direct. Daca nu arde propria palarie, nu se inghesuie nimeni sa arunce apa, iar amanatul treburilor pe maine sau chiar poimaine e un lucru uzitat si dublat adesea de nesimtire.
Pana si in justitie, tratam lucrurile cu o lentoare impinsa in lene si nesimtire, incat sistemul a ajuns plin de putregai pana in cele mai ascunse colturi. Cunoastem cu totii cel putin un caz in care un ins uns cu toate alifiile si manjit cu noroi pana in moalele capului a fost prins de politisti lunea, ca sa fie pus pe liber de instanta martea, sub pretextul ca nu e pericol public sau ca mai e vreme pana sa purcedem pe bune la judecarea lui. Cazul ajunge sa fie taraganat si intins pe luni sau ani in sir, indeajuns sa ti se aplece cand intelegi ca mecanismul balcanic al lentorii a functionat inca o data, mai de la sine, mai impins de la spate de niste euroi.
In justitie, mai ales, taraganarea este ascunsa sub omenia specifica poporului roman, o omenie care
