Recunosc că programul de guvernare, secţiunea pe agricultură, nu mi-a produs o satisfacţie de nestăpânit. La noi, nici măcar în parlament, votul nu s-a dat pe realizări şi cu atât mai puţin pe programe guvernamentale. Dreptatea este a celor cu cel mai mare număr de voturi. Motivaţia n-a contat niciodată. Lucrurile erau total amestecate (în program) şi era curios de aflat direcţia primelor măsuri concrete. Impozitarea agricultorilor poate marca momentul de la care agricultura poate avea pretenţia că a intrat în relaţie corectă cu societatea şi statul, relaţie care incumbă drepturi şi obligaţii. Măsura luată cu hei rup (probabil de o altă structură decât MADR), fără o pregătire prealabilă, a creat un disconfort serios în lumea rurală. Adevărul este că în cazul în care există un program de reforme acum este momentul implementării lor.Tactul cu care vor fi pregătite va determina şi costurile în plan politic. Atestarea producătorilor (cardul producătorului agricol) este o primă jumătate de pas către fiscalizarea oricui doreşte să introducă marfă pe piaţă. Această măsură evident că va fi primită cu reticenţă fără o campanie de motivare. În calitate de consumator aş dori să cunosc calitatea şi tot ce ţine de provenienţa alimentelor pe care le consum. Şi în caz de ..ce-i mai rău, trebuie să existe posibilitatea de indentificare şi tragere la răspundere a celui care una scrie pe cutie şi altceva pune înăuntru. Mari rezerve am şi faţă de tarabagiii, aşa zişii producători, evazionişti aciuiaţi prin curţile unor instituţii publice sau prin pieţe improvizate (parcuri, locuri virane, etc). Nu tu apă, nu tu un grup sanitar, nu tu un organ sanitar care să verifice produsele respective. Evident, nici de la Fisc nu este nimeni. Doar noi, naivii, care plătim preţuri exagerat de mari pentru produse (uneori) de calitate indoielnică. România, în calitate de membru cu drepturi a UE, este şi membru cu obligaţii. În sensul temei abordate Regulamentul CE nr.178/ 28 ianuarie 2002, la art.18 stabileste că ”trasabilitatea produselor alimentare, a hranei pentru animale, a animalelor de la care se obţin produse alimentare şi a oricărei alte substanţe încorporată într-un produs alimentar sau in hrana pentru animale, se stabileşte pentru toate etapele producţiei, prelucrării şi distribuţiei.” Pentru asta, producătorul agricol trebuie să fie indentificabil şi prin documentele care însoţesc marfa destinată vânzării trebuie să-şi asume responsabilitatea calităţii acesteia. În acest mod asiguram ”securitatea alimentului” şi satisfacţia consumatorului. Deocamdată europenii ne lasă să abdicăm de la calitatea produselor alimentare pe care le consumăm, însă când vom dori să exportăm or să vrea şi poza vacii din laptele careia s-a făcut caşcavalul. Soluţia indentificării şi a fiscalizării trebuie aplicată cât mai repede pentru toţi cei care produc pentru piaţă. Având în vedere că se va utiliza în gestionare codul de bare (care cuprinde obligatoriu numărul 666) cred că nu se vor evita referirile la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (cap.13, verset 17): ”Incât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.” Cred că teologii ortodocşi vor constata şi explica diferenţa între referirea biblică şi codul de bare. Revenind la măsurile anunţate de Ministrul Agriculturii privind restructurarea cercetării (sper să nu existe motivaţii legate de litigiile de la ICITID Băneasa-Giurgiu sau ICA), fiscalizarea şi susţinerea micilor producători, în cadrul cărora foarte mare greutate va avea suportul pentru fermele familiale (ce reprezintă baza agriculturii europene) am rămas foarte plăcut surprins. Să fie acesta semnalul orientării definitive a agriculturii către Europa?
Alexandru Lapusan
