A trecut ceva vreme de când n-am vorbit cu Angela Maxim, o sălăjeancă strașnică, femeia care a pus bazele unui muzeu. Voia cu orice preț să salveze din tradițiile locului, să adune obiecte vechi, lucruri ce par mărunte, dar foarte importante în viața de zi cu zi a omului din alte vremuri, vremuri în care strângerea mâinii și vorba erau suficiente pentru a respecta o înțelegere. De multe ori m-a invitat Angela Maxim să-i vizitez muzeul din sat, muzeu amenajat în curtea gospodăriei sale. Mă simțeam atât de prost pentru că nu îmi puteam respecta promisiunea. Asta până într-o dimineață. Am urcat în mașină și dus am fost către Răstolțu Mare, satul pe care, spre rușinea mea, îl vedeam pentru prima oară. Profesorul Mirel Matyas este cel care mi-a povestit de câteva ori despre colecțiile Angelei Maxim, despre frumusețea și simplitatea locului. Am văzut și fotografiile realizate de profesorul de matematică, iar asta m-a determinat să plec în documentare.
Am ajuns în sat, iar la poarta gospodăriei m-a întâmpinat Angela Maxim. Purta un costum popular cu specific local. Era o dimineață friguroasă. Ce să vezi, doamna Maxim m-a așteptat cu cafea caldă, cu jumări, zacuscă și o pâine proaspătă, de casă. Vă dați seama că mi-am băgat ceva în ea de dietă. N-am zăbovit și am pornit spre muzeul amenajat în curtea casei, într-o încăpere care m-a fermecat. Am trecut prin șura gospodăriei, iar aici mi-au atras atenția obiecte bine conturate în lumea copilăriei mele. Am intrat în muzeu, iar lumea mea s-a schimbat. Peste tot sunt obiecte vechi. „Suntem la Muzeul Etnografic din Răstolțu Mare, comuna Buciumi. Avem aici de toate. Le-am tot adunat, ani de zile le-am colecționat, le-am strâns. Sunt obiecte vechi, dragi mie, dragi comunității din care fac parte. Ne aduc aminte de viața din vremuri de demult. Uitați, aici avem roți de car, ulcele, ulcioare, farfurii pictate, costume tradiționale, bocanci, cizme, mărgele, traiste și multe altele. Aici este camera bătrânească, să spun așa. Aici am lăsat exact cum a rămas de bunica. Tavanul e din grinzi, iar pereții sunt de <voioagă>. Vreau să vă arăt ceva. Uitați, aici am o colecție de traiste. Noi le spunem <străiț>. Aici este dragostea mea pentru oamenii din sat, pentru bunicii mei, pentru oamenii frumoși. Am o frumoasă colecție de <străiț>. Am început să adun, am mai primit, am mai făcut și toate sunt aici. În muzeu se regăsește dragostea pentru oameni, pentru frumos, pentru tradiție. Cu traista se mergea la târg, în traistă se ducea apă și mâncare pe câmp, la cosași, la sapă, la fân, la ce era. Puneau în ea clisă, pită, ceapă și te duceai. Așa era atunci”, mi-a explicat Angela Maxim. Timpul parcă a încremenit. Soba din colț mi-a atras atenția. Era de fapt o sobă din pământ, avea cuptor, avea și un loc special conceput în care să dormi în iernile geroase, cu omătul până-n grindă. Peisajul era întregit de lampa cu oglindă și blidul din fereastră. Privirea mi-a fugit repede la multitudinea de obiecte de pe masa din apropiere. Sticluțe mici și mari, un corn pentru suflat, o pipă folosită și ciucurii de la <straiță>. Dincolo, pe altă masă, o colecție de cuiburi îmi stârnește curiozitate. Sunt cuiburi și ouă căzute sau rămase printre ramuri, în scorburi, te miri pe unde. Le-a luat, le-a îngrijit, să le vedem noi, să le vadă și alții, să conștientizăm că natura este un miracol și trebuie să o protejăm. Pe perete, într-un cui, având deasupra un ștergar cu modele florale multicolore, stă agățat un portret. Este Ioniță Scipione Bădescu! Doamne, ce tablou! Pare mai degrabă un desen. E frumos. Doamna Maxim zâmbește și se apropie. „Aici, la noi, s-a născut un mare scriitor. Este Ioniță Scipione Bădescu. A fost poet, a fost o personalitate, fiu de preot. Bătrânii povesteau că a fost în sat inclusiv cu Eminescu. Da, așa e povestea. La biserica veche, răstolțenii au plantat un tei după plecarea lui Eminescu”, mi-a spus doamna Angela Maxim.
Cornul și colierul din coarne de rădașcă
Pe o altă masă observ ceea ce pare un corn special prelucrat sub forma unui instrument de suflat. „La noi, în sat, a fost o turmă de porci, iar acest corn a fost al porcarului. Sufla în corn să știe lumea că pleacă sau vine turma. Anunța oamenii să lase animalele în turmă. Aici e un fel de colier din coarne de rădașcă. De multe ori mergeam după hribi în pădure. Am găsit coarnele de rădașcă și le-am luat. Le-am pus pe ață, așa, ca un fel de colier. Le expun în muzeu, îi surprind pe vizitatori. Era păcat să le las acolo și le-am adus în muzeu. Aici am o colecție de nasturi. Sunt mulți, sute, poate chiar mii. Îi tot adun. De multe ori cumpăr haine vechi doar pentru nasturi”, a adăugat Angela Maxim. Muzeul mă surprinde cu fel și fel de obiecte. Multe îmi aduc aminte de copilăria mea, de vacanțele petrecute la bunici. Timpul a trecut, s-a dus și copilăria. Lângă patul din muzeu zăresc și o pereche de cizme. Încălțările păreau să aibă pe deasupra niște ciorapi din lână. Erau ciudate, dar am aflat că acele „șosete” erau trase peste cizme sau bocanci pentru a-l ajuta pe purtător să nu alunece pe gheață. Era un fel de protecție la purtător.
Cizmele „într-un picior”
De la Angela Maxim mai aflu că are o pereche specială de cizme. „Sunt cizme într-un picior. Nu este cizma pentru piciorul drept și cizma pentru piciorul stâng. Oricare poate fi trasă pe ambele picioare. Așa au fost făcute. Era o chestiune de eficiență. Vedeți, nu se deosebesc. Sunt tare interesante. Le purtau la danț și la biserică. Ce vremuri, domnule. Nu oricine avea pe vremuri cizme sau bocanci. Se moșteneau, frații cei mari le lăsau celor mai mici, le purtau cu rândul, cu anii. Nu își permiteau să aibă cizme la toți din familie, la băieți, la fete”, mi-a mai spus Angela Maxim. Am luat o cizmă în mână. E neagră și e tare. Peste ea au trecut anii, se vedeau urmele lăsate de purtare, de cei care au încălțat-o. Dumnezeu știe pe unde a călcat, pe unde a ajuns această cizmă. Călătoria mea prin muzeu a continuat. E un muzeu despre o lume de poveste, despre oameni care nu mai sunt, despre alte vremuri, poate mai simple. I-am mulțumit sălăjencei pentru călătoria în muzeul său, într-o picătură din trecutul satului. Am revenit acasă, în Zalău. E aglomerat, e zgomot și e agitație….
Cineva ar fi bine să facă un muzeu virtual cu toate comorile astea de prin sate, la care să ne putem uita unii dintre noi care am avut lucruri din astea în copilărie, iar cei tineri să le cunoască. Că dacă bagi buldozerul în gospodăriile de demult, cu buldozerul rămîi!