Nu e o noutate faptul că şomerii din România au posibilitatea de a se instrui şi reprofila gratis pentru a-şi găsi mai uşor un alt job. Sume consistente de la bugetul statului sunt puse în joc pentru a facilita pătrunderea celor fără serviciu pe piaţa muncii. Paleta de aspecte abordate în acest sens de către salariaţii de la Şomaj este foarte diversă, de la selecţia de personal, prospectarea pieţei, selectarea lectorilor, organizarea cursurilor, până la programe de consiliere în carieră, însuşirii măsurilor active de căutare a unui loc de muncă şi dezvoltarea abilităţilor necesare participării cu succes la interviul pentru angajare. Într-un cuvânt strădanie multă. Dar şi personal pe măsură. Din păcate, lucrurile se opresc în acelaşi punct, şi anume, la angajare. Nicio zecime din cei care participă la programele de training şi a serviciilor de orientare profesională nu reuşesc să se angajeze. De ce?
Unii aruncă vina pe mentalitatea românilor care s-au obişnuit să se culce pe-o ureche atâta vreme cât sunt plătiţi şi să-şi caute serviciu abia după ce au ieşit de la Şomaj din plată. Nimic neadevărat. Comoditatea dobândită de pe vremurile anterioare lui 1990 este greu de înlocuit cu atitudinea occidentală pentru muncă şi câştig. Mai mult, românul ştie repede să caute scuze şi să arate cu degetul că vina o poartă altcineva. În cazul acesta, şomerii spun nemulţumiţi că toate aceste cursuri sunt fără rost şi că nu coincid cu cererea de forţă de muncă de pe piaţă. Şi-aşa, cei mai mulţi dintre ei rămân cu diploma-n ramă, şi tot pe tuşă, fără servici. Cele mai multe persoane aflate în căutarea unui loc de muncă care ajung, până la urmă, să bată la uşa patronilor invocă condiţiile proaste de muncă şi salariile mici.
După ce se trage linia, şi mai punem la socoteală că şi europenii pompează deja bani pentru recalificarea şomerilor din România, nu putem decât să conchidem că aceşti bani sunt irosiţi fără rost. Sau mai exact, nu pentru cei mulţi. Singurii care se folosesc efectiv de bani şi le văd concret rostul sunt cei care sunt plătiţi pentru această muncă, profesorii şi lectorii care susţin cursurile, firmele care oferă servicii de formare profesională. Dar aceste lucruri ne facem că nu le vedem, pentru că mai important este să batem toba şi să arătăm tuturor câte face statul pentru şomeri. Ne întrebăm atunci, de ce guvernanţii i-au mai pus pe drumuri, dacă acum tot ei se chinuie să-i instruiască? Ori de ce nu văd că mai bine-ar fi să subvenţioneze nişte locuri de muncă decât să arunce banii noştri ai tuturor pe fereastră?