Se apropie Ziua Copilului. Mi-am propus să nu lucrez în această zi, s-o petrec alături de copii, de familie, să-mi țin telefonul închis până a doua zi, să mă bucur de cireșele din grădina casei, să alerg împreună cu fiica mea, să colorez, să joc volei cu fiul meu, să uităm de agitație, de stresul zilei, de momentele în care nu mai știm să trăim, să fim oameni. Parcă prea am ajuns sclavii lumii, a mașinilor, caselor, telefoanelor, muncii care nu se mai încheie, agitației, aglomerației și urii. Am uitat oare să ne bucurăm de simplitate? Aproape sigur. Văd tot mai mulți tineri care aleg să devină părinți când încep să îmbătrânească, după vârsta de 35 – 40 de ani. Motivul? Vor să facă bani, să cumpere casă, mașină, să petreacă în vacanțe exotice, să lupte pentru carieră. Îi putem acuza de ceva? Nici vorbă! E un vis frumos și e și mai frumos dacă devine realitate. Numai că această luptă te poate face să uiți că vrei și un copil, iar când te apuci de treabă, poate e prea târziu. Abia aștept Ziua Copilului. Vreau să mă tăvălesc prin iarba din curte, să mă iau la trântă cu Pooly, micul teckel al familiei, să las știrile deoparte, să uit măcar pentru o zi de parlamentarul care face mereu Sălajul de râs. Parcă îmi este dor să fiu copil. Să fim copii, măcar pentru o zi.
Să fim copii
