Cartea este un lung interviu luat lui Ioan Paul Popescu, un fost senator din anii ‘90, de Marius Dobrin, un scriitor craiovean deosebit de activ în cronica de teatru. Are și o postfață semnată de poetul Nicolae Coande.
Întrebările sunt scurte, dar numeroase. Nu sar în ochi, nu ele se rețin, ci răspunsurile provocate, poveștile numite ale Cabanei, pentru că sunt spuse într-o casă construită din lemn și botezată așa de proprietar. Însă, dacă poveștile sunt interesante, intrigante, instructive, acaparante, și sunt toate acestea, atunci întrebările au fost puse bine.
Ioan Paul Popescu s-a născut în 1943 în comuna Osica, aflată la mijloc de drum între Slatina, la nord, și Caracal, la sud, străbătută de Olteț, un afluent al Oltului, care nici el nu trece prea departe de marginea localității.
A fost arestat în 1959, la 16 ani, pe când era licean la Caracal, în vacanța de după clasa a X-a. A fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru crima de “uneltire contra ordinii sociale”, ca lider al unei organizații de elevi al cărei scop – utopic – era să-i ajute pe țărani să se opună colectivizării forțate. A fost eliberat în iunie 1964, deci după 5 ani, cu decretul de grațiere.
Și-a făcut liceul la seral, reîncepându-l de la clasa a IX-a, în timp ce era încadrat ca muncitor necalificat. A trecut prin trei licee, la Caracal, București și Balș, mereu amenințat să fie dat afară datorită situației lui speciale de fost deținut politic. În 1967 a absolvit ultima clasă de liceu, a XI-a, în acei ani. A fost admis la facultatea de filozofie din București, secția sociologie, dar nu la prima încercare, ci la a doua, când a omis să menționeze în cererea de înscriere calitatea de fost deținut politic.
O amintire din anii de detenție spune multe despre întărirea caracterelor în fața adversității tembele: “Noi toți de acolo, contra-revoluționari, toți elevi de liceu, am hotărât că, după ce ieșim afară, ne terminăm liceul și ne ducem să facem Filosofia.”
Din carte aflăm că în acei ani, primii de ceaușism, nu exista nicio lege care să interzică unui fost deținut politic să facă studii de filozofie – ori de drept, adaug eu -, dar informația era cerută pe formularele de înscriere la facultate și avea un impact direct asupra notelor de la admitere. În plus, în eventualitatea în care respectivul era admis la studii, aceeași informație conta la repartiția de după absolvire, el neavând acces la posturile din învățământul superior, cercetare ori presă.
În anul II de facultate, în urma unui denunț, securitatea l-a invitat la sediul central, de pe strada Eforie, unde doi ofițeri i-au pus întrebări de genul “Ce-ai spus despre Decebal” și „Ce-ai spus despre Mihai Viteazul”, la care el a răspuns pe larg, înainte de a fi lăsat să plece, după ora 2 noaptea. Despre Decebal le spusese unor colegi că nu a fost un rege bun, din moment ce și-a condus tribul la pieire.
A terminat facultatea în 1972, cu note mari, dar a fost încadrat în funcția de sociolog la Întreprinderea de Aluminiu de la Slatina. După un timp, securitatea i-a cerut ca, “din motive de patriotism”, să accepte rolul de informator. A refuzat și, la terminarea stagiaturii de 3 ani, și-a dat demisia de la uzină, faptă deloc ușor de îndeplinit. A reușit nelăsându-se intimidat și sprijinindu-se pe Codul Muncii. Sub comunism a mai avut două încadrări, în care, la fel, s-a apărat cu greu de asalturile securității de a-l face colaborator. În decembrie 1988, deci cu un an înainte de Revoluție, ultimul ofițerul anchetator cu care a avut de-a face a scris în raportul înaintat mai sus următoarele: „Pentru a nu-l înrăi și mai tare, am hotărât să nu-i mai luăm angajament”.
Am cunoscut relativ bine un sociolog cândva, la începutul anilor ‘90. Era absolvent al aceleiași facultăți cu Ioan Paul Popescu, dar terminase studiile câțiva ani mai târziu, cel mai probabil în 1975. Avea aceeași privire asupra sistemului comunist, aceeași atitudine față de el. Considera că sistemul comunist era ipocrit, una spuneau liderii, alta se aplica, de aceea o minte de filozof îl putea ține în șah pe durată nedeterminată.
În anii 90, Ioan Paul Popescu a intrat în politică, ajungând senator din partea PNȚCD în 1992 și secretar general adjunct al Senatului în 1997. Cartea conține portrete ale unor oamenii politici cunoscuți, în primul rând Corneliu Coposu, dar și Emil Constantinescu, plus opinii și amănunte biografice despre foștii prim-miniștri Victor Ciorbea și Radu Vasile, ori despre Teodor Meleșcanu, din anul 1964, pe când acesta era un simplu ofițer de securitate, dacă se poate spune așa.
Pe Corneliu Coposu, zis Seniorul, l-a admirat, a luat de la el “lecții de democrație”. Era un animal politic, în sensul apreciator, unul care știa să negocieze voturi în propriul partid și în alianțele dintre partide, unul care nu a ezitat să-l sfătuiască în privat pe Ion Iliescu – inamic, dar președinte, pe atunci – când a aflat că se pregătea o decizie dăunătoare țării. Ca un exemplu despre altitudinea la care funcționa mintea Seniorului, Ioan Paul Popescu ne spune ce au văzut ei doi la ieșirea din captivitate, petrecută în același an, 1964, dar după durate de privare de libertate diferite, 5 ani pentru el, 17 pentru Senior. În trenul care îl ducea spre casă, el a văzut câmpuri fără haturi – semn de reușită a colectivizării forțate – și, prin sate, multe biciclete, în timp ce Seniorul la eliberare a văzut în primul rând, după cum a spus într-un interviu, “dedublarea personalității umane”.
Viața intervievatului are o complexitate rară, toate compartimentele ei comunică prin multiple canale. Pasiunea pentru înot în Olteț din copilărie devine în anii de maturitate pasiune pentru pescuit, apoi pasiune pentru navigație pe Olt. Și-a proiectat, în timp, trei ambarcațiuni, participând apoi la construirea lor. Toate dotate cu cabină și cușetă de dormit, una de lemn, propulsată cu zbaturi și pedale, urmată de două veliere, primul din metal, al doilea, construit în anii 90, din material compozit. De parcă nu era de-ajuns, la începutul anilor 2000 și-a construit cu mâna lui o casă din lemn, botezată Cabană, lângă Slatina, peste Olt. Cu etaj, cu terasă orientată, atipic, spre nord, din considerente legate de amplasarea față de șoseaua din apropiere, dar și anticipând accelerarea “efectelor încălzirii globale”.
Poveștile Cabanei sunt numeroase. Prima dintre partenerele lui de viață devenise încă și mai pasionată de pescuitul din barcă decât el. Obiceiurile din satul copilăriei sunt baleiate cu o privire de sociolog. Relația dintre legionari și comuniști e amintită în legătură cu decretele de grațiere din anii 1962-1964, cele mai multe puse în aplicare fără a fi făcute publice. Sunt prezente în povești, ba chiar și-n versuri, animalele de casă, pisicile și câinii, bine primite la Cabană.
Florin Oncescu