Speranțe pe “dictando”

Mai există o urmă de speranţă pentru viitorul acestui popor tot mai greu încercat, atunci când, la debut de toamnă, încă una din viețile noastre, îi vedem pe cei mici şi pe cei mai măricei umplând curţile şcolilor cu uriaşa lor curiozitate și nețărmurita bucurie. În timpuri care ne chinuie existenţa cu nenumărate greutăţi şi semne de întrebare, în vremuri în care trăim o dezamăgire aproape generalizată și continuă, micuţii noştri sunt poate singura certitudine că în viețile noastre se mai pot întâmpla şi lucruri frumoase, pure, neatinse de rău. Emoţia lor este doar o parte din grămada noastră de stări, zâmbetul lor îl ajută şi pe al nostru să se urnească din loc, iar bucuria cu care ei descoperă, unii pentru prima dată, alţii din nou, ţinutul cărţii şi al învăţăturii, este una pe care o retrăim şi noi, amintindu-ne fiecare în taină, „cum am fost şi noi, odată”. Am văzut, zilele trecute, părinți care întrebau, prin ternele și… eternele magazine din Zalău despre penare, creioane, plastilină. Este semnul care ne anunță că nu doar vacanța, ci și vara, sunt pe sfârșite.

Anul scolar va începe, la fel ca anul trecut, cu o săptămână mai devreme ca de obicei, iar apropierea primului clopotel ne determină să sperăm că bobocii de astăzi ai şcolilor, dar şi copiii care deja păşesc în clase mai mari, vor reuşi să fugă de „trendurile” tot mai îmbrăţişate de tineri: indolenţa şi lipsa de preocupare pentru studiu, pentru citit, pentru învăţătură, lehamitea și plictiseala, atracţia către obiceiuri păguboase şi distructive, statul excesiv pe telefon etc. Îi împingem încet, ca pe nişte puişori care coboară pentru prima dată de sub aripa care i-a apărat şi încălzit, sădindu-ne în gând o mie de dorinţe în care intră ei, dar şi noi, prin tot ceea ce aşteptăm de la ei să se întâmple peste „nişte” ani. Ne gândim că ai noştri micuţi vor reuși să se ferească de valul de semianalfabetism, de prostie cronicizată în care tot mai mulţi dintre cei ajunşi mari cad de bună voie sau împinşi de valul cel mare al anturajelor, fără să pară foarte afectaţi sau deranjaţi de asta.

Ne gândim că ai noştri vor fi premianţi, deși trebuie să ne debarasăm de obiceiul atât de nociv de a cataloga ori evalua copilul după premii și note, că vor şti şi îşi vor dori să muncească încă de mici pentru a obţine un rezultat, vor şti să se şi distreze mai târziu, să guste viaţa fără să intre în vreun necaz sau cerc nenorocit. Apropierea anului școlar ne dă şi nouă, celor de pe margine, dreptul la o felie de speranţă. Dacă ei nu, atunci cine? Dacă nu copiii noştri, atunci, care vor fi cei  în măsură să schimbe ceva în mersul strâmb şi schiopătat al ţării noastre? Ei ne vor îngrji – sau cel puţin aşa e firesc să credem deși știm bine că cei mai mulți vor pleca, tocmai pentru că țara asta dar și județul ăsta bătrân și oropsit nu le vor oferi nimic în viitor: vor pleca fără să mai privească înapoi și îi vor îngriji pe alții. Vor plăti pensiile suedezilor, nemților, australienilor ori italienilor, iar ei le vor mulțumi și le vor face cu mâna de prin croaziere și vacanțe.

Răstimp, părinții și bunicii lor rămași acasă, le vor face cu mâna din poartă,  singuri și lăsați de izbeliște de statul pe care l-au servit timp de decenii. Vom spera că ei ne vor apăra în faţa nedreptăţilor cu care aproape mereu bătrâneţea loveşte, ei ne vor aduce bucuria zile de mâine sau de poimâine peste nişte ani ce vor trece într-o clipită. Din păcate, timpurile pe care le trăim cer tot mai multă implicare, tot mai mult ajutor şi susţinere din partea noastră, a celor mari, mai ales în primii ani de şcoală ai celor mici. Iar cu cât cerinţa acestor lucruri este mai mare, cu atât simţim şi noi că suntem tot mai apăsaţi de toate, prin consecinţe pentru care nu suntem câtuşi de puţin vinovaţi. Pentru că şi părinţii sau bunicii noştri şi-au pus la rândul lor, cândva, în ghiozdanele noastre mai ponosite şi mai grele decât cele de astăzi, un colţ de vis şi o fărâmă de speranţă. Poate că şi noi am gândit atunci că bine ar fi să nu îi dezamăgim, să nu le risipim în zadar banii cheltuţi cu noi, să nu le ruinăm aşteptările şi să nu le facem inutil sacrificiul. Şi atunci când am reuşit, aşa cum am ştiut sau am putut, s-au găsit atâţia alţii care au făcut în aşa fel încât şi munca, sacrificiul bătrânilor noştri dragi, dar şi lupta noastră, să agonizeze iată astăzi ca un soldat într-o baltă de sânge într-o ţară care arată ca un câmp de luptă bântuit de hoţi şi netrebnici. Aceiași de ieri și de azi, cu aceleași rânjete “fotoșopate”, cu aceleași gogoși umflate și pudrate cu zahăr, pentru cei cărora le cer, o dată la patru ori cinci ani, sprijinul în obținerea de voturi. Aceeași mizerie și minciună indiferent că întorci capul către stânga, dreapta ori îl poziționezi către centru. Dar iată că fiecare reuşim, cum-necum, să mergem mai departe.

Peste puțin timp, vacanța se duce, va lua și soarele arzător cu ea și va începe școala: şi pentru săraci, şi pentru cei bogați. Şi pentru norocoşi, dar şi pentru cei încercaţi de soartă. Unii traversează o stradă ţinuţi de mână, alţii câte o pădure, singuri. Unii coboară din maşini, alţii din câte o căruţă; un copil va fi mai bun, mai harnic, mai perseverent, altul mai puțin. Dincolo de toate acestea, lucruri care vor fi atât cât Pământul va exista fiecare copil poartă în suflet bucuria şi speranţa că şcoala îl va face „mare”. Apropiata toamnă a bobocilor este, de fapt, veșnica primăvară a speranţelor noastre, a celor mari.

 

Alte articole

One Thought to “Speranțe pe “dictando””

  1. Anonim

    Ma bucur ca Salajul are un gazetar autentic,realist, sensibil la atatea aspecte ale realitatii pe care putini sunt in stare sa le observe. Felicitari!!! Este si asta o mare bogatie!

Leave a Comment