Dintr-o altă țară

Încercam, zilele trecute, să-i povestesc unui copil cum arăta copilăria mea. Uimit, mi-a spus la final că nu înțelege de unde venea toată bucuria și pofta de viață pe care o aveam, fiind ca el, atunci. Nu găsea o bază credibilă, ceva concret care să îl convingă de faptul că nu obiectele de valoare, nu lucrurile scumpe sau exclusiviste, nu telefoanele – evident, inexistente atunci – și nimic din ceea ce putea fi atins, măsurat în bani, nu făcea parte din tabloul pe care eu încercam să i-l arăt. Nu a înțeles pe deplin pentru că nu ar fi avut cum, așa cum nu avem cum să comparăm viața – cu tot ceea ce implica ea – unui copil de acum 30 sau 40 de ani, cu viața unui copil din prezent. M-a întrebat la final: dacă se va descoperi vreodată o “mașină a timpului”, m-aș gândi să pot fugi către înapoi? Aș rămâne acolo? Aș refuza călătoria? M-au trecut fiorii, am tras aer în piept și am trăit pentru o clipă speranța celui fără de speranță. Aceea că poate într-o zi, într-o altă lume, într-o altă dimensiune aș putea să primesc de undeva acest dar. Și i-am spus micului meu prieten așa: – Uite… l-aș ruga pe Dumnezeu ca dintre toate bogățiile sufletești, darurile, bucuriile pe care ni le dă zi de zi, să-mi mai dea câteva zile din vacanța mea de altădată. Câteva ore în care nu să retrăiesc, copil fiind, vacanța, ci să mă pot privi măcar, să stau undeva ascuns și să mă revăd, pentru a retrăi emoția pură și neprețuită a acelor timpuri.

Să primim fiecare poate cel mai frumos dar pe care viața ni l-ar putea face, o vacanță, una singură, cât de scurtă ar fi, în anii din trecut. Să ne îmbrățișăm din nou bunicii, să mângâiem copacii, să ne zgâriem brațele și genunchii. Să ne scăldăm în râul din spatele casei, să stăm, adunați, până seara târziu, fără jocuri pe calculator, fără telefoane, fără noxele tehnologice care astăzi îi copleșesc pe cei mici. Să avem din nou hainele de care ne amintim: micuțe, rupte pe alocuri, cu câte o pată pe ele, să fim murdari pe mâini și așa murdari cum suntem, să ronțăim un codru de pâine, fericiți că mai e puțin și mâncarea care se face încet, pe plită, e aproape gata. Să mai auzim glasul părinților – cei care care nu l-am mai auzit din ziua în care au plecat, să simțim palmele aspre ale bunicilor cum ne mângâie obrazul. Să alergăm găinile, să necăjim vecinii, să facem din nou cel mai înalt salt pe care l-am făcut vreodată în viața noastră, ca atunci când primeam 1 leu sau poate 3 lei, alergând cu ei la prăvălie pentru un cornet din hârtie plin cu bomboane. Să ne regăsim prietenii, cei adevărați, și astăzi să putem face la fel cu oamenii pe care încercăm să-i credem prieteni, punându-le chipurile peste șablonul aproape perfect al prieteniilor de atunci. Bucuriile noastre, ale celor care am fost copii în timpuri de neegalat, erau numărate pe degete, dacă ne gândim la lucruri. “Prea puține pentru a face un copil fericit!” – ar spune copiii de astăzi. Prea seci, prea ieftine, sărăcăcioase. Cum… ? Asta te făcea fericit? Un băț cu care plimbai o roată de bicicletă stricată? Un pumn de dropsuri care ți se lipeau de toate buzunarele și pe care le împărțeai cu trupa de peste drum? O mână de corcodușe pe care le mâncai, strâmbând din nas de atâta acreală? Un frigider mic, cu ușa ruginită pe la colțuri, aproape gol, în care se găseau doar o sticlă de lapte plină cu apă și o “tablă” de slănină? Un pantalon de trening primit de la verii mai mari și o înghețată pe care o mâncai cu tot cu hârtie, poate o dată la două săptămâni? Toate astea te puteau face fericit? Cum poate un copil cu tălpile murdare și cu un tricou găurit să fie fericit? Cum poate străluci atât de puternic privirea unui “pici” atunci când, seara, trupa de pe strada mare se aduna și începeau jocurile, poveștile, veselia? Cum poate un copil să spună că trăiește cea mai frumoasă parte a vieții lui când, de fapt, nu are aproape nimic? ceva nu e corect, ceva nu se leagă. Ba da. Totul era corect, totul se lega, se împletea, toate acele frumuseți invizibile ochiului, se îngemănau și făceau din noi cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Da, noi am putut. Am știut. Iar ei – dragii noștri cei mai dragi – au făcut tot ce le-a stat în putință pentru ca noi, înconjurați în realitate de lipsuri și nedreptăți uriașe, să atingem fericirea și să rămânem acolo, plutind pe ea atât cât doream. Am avut șansa uriașă de a avea o copilărie așa cum doar prin cărțile vechi mai puteți citi, voi cei mici astăzi. Și indiferent cât de fericiți am fost după ce am devenit mari, indiferent câte bunuri de preț, câte lucruri, câte satisfacții am avut, atâtea câte au fost, mai multe ori mai puține, cu greu am putea găsi pe cineva care să spună că ceva, orice, i-a întrecut în frumusețe, puritate și măreție, timpul vacanțelor din copilărie.

De-am avea o putere, de-ar avea cineva, acolo sus, o putere magică, am întoarce roata timpului pentru a fi măcar o zi din viața asta scurtă și plină de griji de acum, din nou în brațele copilăriei. Acolo unde alintul exista, putea fi simțit, văzut, atins, acolo unde cele mai dragi ființe erau lângă noi, acolo unde ziua de mâine era doar un alt prilej de bucurie, de hohote de râs. Acolo, pe tărâmul magic din care astăzi se mai aud doar glasuri pierdute în ecou, acolo unde ceea ce ne lipsea cu desăvârșire, erau de fapt, doar  grijile. Da, și astăzi ne mai lipim nasul de geam, suspinăm, așteptăm, parcă, să se întâmple ceva care să ne întoarcă, măcar o zi, în timpul acela. Iar pe măsură ce ne trec anii, parcă realizăm tot mai des faptul că bucuriile acelea pe care astăzi nimeni nu le crede, au fost de fapt cele mai mari din viața noastră. Realizăm că, poate cel mai prostesc lucru pe care l-am făcut atunci când eram mici a fost acela că ne-am dorit să fim… adulți.

Copilăria mea și, sunt sigur, a multora dintre voi, e tot acolo, undeva în adâncul sufletului, căutându-și căile ascunse de timp asemenea unui izvor ce curge printre stâncile ascuțite ale vieții. Iar despre copilăria aceasta, despre locul acela magic din care vin, le vorbesc astăzi celor mici ca și când aș veni dintr-o altă țară.

Alte articole

5 Thoughts to “Dintr-o altă țară”

  1. Unu’ din ‘82

    Absolut superb! Ma regasesc in mare masura in cele scrise in acest editorial.

  2. Anonim

    Minunat, minunat, minunat! Mi-ati trezit nostalgii…Aveti, indiscutabil, condei de scriitor!

  3. Anonim

    Randuri rascolitoare ce ne trimit in timp. Ce calatorie frumoasa, va multumesc ca am fost si eu printre “calatorii in timp”. Asa este, cei mai frumosi ani. Cele mai frumoase timpuri. Cate amintiri… multumim… 😭❤

  4. Me

    Extraordinar, felicitări , aveți un talent extraordinar, ne atingeți sufletele și inimile cu aceste cuvinte!! Ați reușit atât de bine sa ne purtați gândurile atât de departe, în timp, în amintirile din copilărie acolo unde e mereu frumos și asa va rămâne! Chiar am fost copii binecuvântati, noi toți cei care ne-am trăit vacantele alături de bunici, verișori și prieteni!! Mulțumim pentru ca reușiti sa ne transmiteți asemenea trăiri, rămânem mult timp cu o stare de bine și un zâmbet pe față. Felicitări și mereu succes, sunteți deosebit!!

  5. Anonim

    Da, m au emotionat randurile tale, Florine! Pana la lacrimi. M am intors la articolul tau dupa o zi,atat de mult mi am dorit sa retraiesc cateva minute povestea copilariei mele. Nu e usor sa reusesti sa aduci aceasta stare cuiva,iar pentru talentul si sensibilitatea ta, eu te felicit. Si iti multumesc.

Leave a Comment